Unii vulcani activi reuşesc, în imensitatea lor, să fie previzibili şi să nu prezinte un mare pericol pentru vieţuitoarele din jur. Cam toată lumea ştie, de multe ori cu suficientă vreme înainte, când urmează o erupţie serioasă. Vulcanii ăştia au în jurul lor, până la poale şi în sus, până la crater, tot felul de crăpături, găuri şi alte crevase, care scot aburi, lavă, flăcări, fum, bolborosesc, pocnesc, zghihuie.. În sfârşit, desfăşoară tot soiul de activităţi de profil. Exact asta este dovada că presiunea din pungile subterane nu este suficient de mare pentru o erupţie şi se risipeşte ca orzul pe gâşte, ameninţarea fâsâindu-se până ajunge să erupă. Sistemul ăsta funcţionează, până la o anume măsură, ca un cerc "vicios": eliberând astfel din presiunea acumulată, şansele unei eventuale erupţii scad şi mai mult. Momentul în care ştii că urmează dezastrul este cel în care se linişteşte totul, când magma se îndreaptă direct spre evacuarea principală, astupând în drum şi orice altă variantă de evacuare. Şi curenţii sunt mai adânci şi mai îndepărtaţi decât în mod obişnuit. E ca un fel de linişte de dinaintea furtunii, varianta Gaia.
Această exprimare naturală a unei acnei microplanetare a devenit literă de lege în viaţa politică şi în viaţa socială. Erupţia se lasă aşteptată. Deocamdată avem un cerc vicios format din tot felul de crăpături, găuri şi alte crevase, care scot aburi, lavă, flăcări, fum, bolborosesc, pocnesc, zghihuie..
Această exprimare naturală a unei acnei microplanetare a devenit literă de lege în viaţa politică şi în viaţa socială. Erupţia se lasă aşteptată. Deocamdată avem un cerc vicios format din tot felul de crăpături, găuri şi alte crevase, care scot aburi, lavă, flăcări, fum, bolborosesc, pocnesc, zghihuie..
