o picătură ceva mai a dracului.

scriu rar spre deloc de politică, şi, de obicei, dau cu sictirul. aşa e şi de data asta.

nu am ce discuta pe marginea preferinţelor mele electorale, au rămas aceleaşi de ceva vreme încoace. nu mă simt reprezentat de nici un candidat şi nu cred că mă puteţi convinge. nu mă interesează şi nici nu mă afectează câtuşi de puţin rezultatele alegerilor. acesta e un post mai mult pe post de exerciţiu de logică elementară de motivaţie. de acţiune şi reacţiune. şi l-aş fi scris, probabil, indiferent de context.

lucian mândruţă a pus mesajul ăsta pe facebook acum vreo două ore. acum vreo douăzeci de minute îmi ajunsese pe plank; când am să apăs eu "publish", probabil se cheamă deja viral. omul e persoană publică şi are o vizibilitate destul de mare pe internet. şi l-a mai şi băgat de două ori. mi-am pus răspunsul în dreapta, pentru că sunt convins că are să se piardă prin avalanşa de comentarii care lasă mult în spate orice urmă de creier (posibil să greşesc, le-am citit mai pe sărite).

"la mulţi ani" e o tâmpenie.

despre formulele de politeţe am mai vorbit. n-am pretenţia să fi şi schimbat ceva cu asta, cutumele mondiale milenare îs cel mai greu de dezrădăcinat. e ca şi cum aş veni la tine, aş vedea că eşti îmbrăcat după ultimul răcnet de hipster, mi-aş înfrânge pornirea de a-ţi trage un pumn în gât şi te-aş întreba: "ţi se pare folositor să stai îmbrăcat când eşti de unul singur acasă şi e cald?" răspunsul logic este "nu". pentru că hainele au două scopuri, strict uzuale: să-ţi ţină de cald când ţi-e frig şi să nu te arate gol în faţa lumii. primul e fizic, al doilea e psihic, aici intră şi catastrofa aia de-i spuneţi "modă", nu dezvolt că n-am chef şi e evident (cică replică: you spend all the money in the world on expensive clothes, yet the best moments in life are when you're naked). dacă eşti singur acasă şi e o temperatură normală, scopurile alea îşi pierd scopul. ar trebui să fii dezbrăcat. dar, deşi toate astea sunt clare, răspunsul tău are să fie "ăăă, da.. ucgh!" (ultimul răcnet de pumn în gât), pentru că eşti atât de complexat şi de încuiat, încât singurele două momente în care îţi dai voie să concepi să fii dezbrăcat e când faci baie şi când te culci cu cineva. în primul caz, dacă nu faci baie cu slipul pe tine, cum erai obligat când erai mic, să nu carecumva să-ţi dai seama că eşti perfect normal, eşti gol şi stai cu lumina aprinsă. în al doilea caz, păstrezi de multe ori un obiect vestimentar pe tine să-ţi acopere ceea ce tu crezi că e o imperfecţiune fizică (aluniţe, cancere de piele, pilozităţi, grăsime. cicatricile sunt mişto, dacă nu-s de la arsuri), ca să nu mai vorbim că te bagi sub pătură şi închizi şi lumina, sau, ca să te prefaci că n-ai complexe, aprinzi o veioză difuză de la care ţi se pare că arăţi a om.

convenţiile astea sociale merită bătute cu lanţul. orice mamifer, pasăre, peşte, insectă şi alt organism sexuat care are chef de bumping uglies nu se-nveleşte în plante şi nu stă să facă atmosferă clar-obscură. they just do it. şi nu e o problemă de instinct de reproducere. delfinii şi maimuţele fac sex din plăcere (şi mai avem de descoperit!), dar nu se ascund în alge sau boscheţi şi nu aşteaptă să apună soarele şi să aprindă băştinaşii focuri în depărtare. la noi ajută chestiile astea: gets your mind in the right spot. fucking with the brain, the allegedly most erogenous organ in the human body. ăhă. sigur. o rasă de sapiosexuali, aia suntem. că sigur 99% din bunăciuni sunt toate cu iq-ul peste 130 şi studii superioare.

dar, de mii de ani, toţi ascultă de nişte indivizi deştepţi care au speculat perfect nevoia societăţii de a arăta bine, sau, măcar, de a nu arăta în ultimul hal. aşa că au pus totul într-un context strict, legal, ruşinos. până şi mie mi-au trebuit douăzeci şi ceva de ani să mă lămuresc. îmbrăcatul obligatoriu e una dintre puţinele idei asupra cărora religia şi politica laică s-au pus perfect de acord. pentru că e vorba de un scop comun şi extrem de profitabil, din toate punctele de vedere: exploatarea respectului de sine. ironic, respectul de sine (nu mândria, aia e altceva) e un animal bolnav care suferă de o meschinărie şi o pervertire la modul absolut. de multe ori e complet scăpat de sub control şi nici nu-ţi dai seama. aşa au luat naştere piţipoancele, spre exemplu: ţinut nemâncat cu anii, respectul lor de sine a rupt de mult lanţul şi a fugit turbat în lume.

paranteză de chemat respectul de sine acasă: fetelor. dacă un tip ajunge cu voi în situaţie de 1 la 1 şi e evident că vrea să se culce cu voi, nu-i pasă câtuşi de puţin de aluniţa voastră păroasă de sub breteaua de la sutien. nici de colăcelul de grăsime. nici de semnul din naştere de pe spate. nici de coşuri. nici de nasul vostru derivor. pur şi simplu e suficient de excitat şi de atras de voi (proporţiile variază de la caz la caz) încât să vă vrea acolo şi atunci. deci, dacă deja sunteţi urâte, nu fiţi şi tâmpite. singurele două motive valabile de refuz sunt: a) nu sunteţi atrase de el sau b) sunteţi împreună cu altcineva. evident, sunt nenumărate cazurile în care puteţi să treceţi şi peste motivele astea.

băieţii. ce-am zis mai sus e valabil şi pentru voi. închidem paranteza.

dar de asta cu "la mulţi ani" n-am vorbit încă.

sărbătoritul zilei de naştere e o idioţenie. am ajuns la concluzia asta cu câţiva ani în urmă, după ce am trecut printr-o viaţă de aniversări mici, mari, cu prieteni, cu colegi, cu sute, mii de oameni cărora le-am dat de băut din bani pe care mai bine i-aş fi băut eu. înţeleg perfect nevoia oamenilor de a se înconjura de oameni zâmbitori în ziua în care îşi dau seama că s-a mai dus un an pe copcă, şi care să te facă să te simţi bine. şi aţi văzut că sărbătoriţii îs, în general, de două feluri: ăia care plătesc pentru tot şi au grijă ca toată lumea să fie mulţumită şi ăia care se fac praştie înainte de petrecere şi după aia rup sticlele până cad laţi. înţeleg perfect şi aceste două categorii. motiv pentru care chiar iau parte la unele manifestări de acest gen.

dar eu am evoluat. de câţiva ani nu-mi mai serbez ziua. nu-mi foloseşte la nimic. cel mult, îmi iau câţiva oameni (cu) care mă înţeleg şi ne izolăm de restul lumii, dar asta nu se întâmplă doar de ziua mea, ci oricând mi se pune pata. vreţi să mă sărbătoriţi, să-mi transmiteţi cât de mult vă bucuraţi că exist în viaţa voastră? daţi-mi bani, băutură, mâncare, făceţi-mi cadouri folositoare, spre exemplu o drujbă, şi lăsaţi-mă-n pace. simplu. şi nu faceţi toate astea doar de ziua mea, ci în fiecare zi. că nici eu nu vă suport existenţa doar de ziua voastră, nu-i aşa?

şi mai uşor şi inutil e să spui "la mulţi ani". pe facebook, mai nou, că e gratis. nu consumi minute sau mesaje pe telefon şi nici bani pe cărţi poştale. acasă îţi plăteşti oricum faceboo.. ăă, netul, iar la serviciu lucrezi pentru un şef deschis la minte (adică tâmpit), ţi se permite să pierzi timpul pe net. şi, pentru că respectul tău de sine e mai important decât aniversarea bietului nefericit, bagi variante de ieşit în evidenţă, cu multe semne de exclamare şi smileyface-uri: "la mulţi ani fantastici", "la mulţi ani frumoşi", "la mulţi ani fabuloşi", de-ţi pui problema: ăia care au zis doar "la mulţi ani", ce-au vrut să spună? la mulţi ani urâţi, la mulţi ani terifianţi, la mulţi ani torturanţi, la mulţi ani nefericiţi? de ce-ar face una ca asta? mă urăsc, îmi vor răul? ia să le dau "like" ăstora care au băgat şi epitete, măcar acolo e clar. plus alte urări adiacente: "la mulţi ani frumoşi şi o viaţă plină de împliniri extraordinare!" - aş ucide pentru asemenea originalitate. şi mi-a amintit cineva şi de schija aia de "lma". "bpamt" e un răspuns bun. vine de la "ba p-a mă-tii". şi răcelile sunt de văzut tot acolo: pe care-l sare sărbătoritul la "like" şi la răspuns, ăla ori e un necunoscut, ori e cineva care a greşit grav în trecut.

facebook-ul e bun la ceva, să-ţi dea zilele de naştere ale oamenilor suficient de nesiguri pe ei de şi le-au lăsat publice. au ei, aşa, o mulţumire să strângă multe "la mulţi ani"-uri pe wall. ştii ce presupune să-ţi scrie cineva "la mulţi ani" pe facebook? un click, douăsprezece apăsări de taste şi încă un click. cam zece secunde. cam atât de important eşti.

eu nu zic "la mulţi ani". dacă văd că e ziua cuiva, în primul rând îmi aduc aminte că există. nu ştiu pe de rost decât datele de naştere ale părinţilor mei. apoi, dacă e cât de cât important pentru mine, ori sun, să văd că e sănătos omul, ori îi scriu ceva care chiar are o semnificaţie pentru el, ori îi pun o muzică, să aibă o coloană sonoră cât se uită la o coloană de mesaje identice. îmi ia ceva mai mult de zece secunde, ce-i drept, dar măcar nu fac umbră pământului degeaba. despre ziua mea, în general, îmi blochez plank-ul cu o săptămână înainte şi după. şi nu-mi las ziua pe net. am un prag destul de jos la ipocrizie.

"la mulţi ani" e varianta general acceptată de a-i spune unui om că ţi-ar plăcea să te duci la înmormântarea lui cât mai târziu, dar nu îndeajuns de târziu încât să inversaţi rolurile. şi e atât de bine înrădăcinată, încât i-au făcut şi cântece. la mine, spre exemplu, nu e nevoie de aşa ceva. eu sunt deja de acord să fiu nemuritor, aşa că toate urările îs la fel de superflue ca o căldare cu apă în sezonul musonic.

de fapt, ştiu. dacă vreţi să îmi aduceţi mulţumire în suflet, citiţi-mi posturile goi-puşcă. cu dovezi fotografice din partea fetelor. de la băieţi nu vreau nimic, nici nu-mi spuneţi despre asta. lăsaţi-mă să mă întreb.

mult succes pe viitor.

în viaţă, am luat decizii catastrofale, dezastruoase, normale, bune, foarte bune, inteligente, excelente şi formidabile. dar nici o decizie nu se compară cu aia pe care am luat-o acum nişte ani, de a renunţa să mă mai duc în vama veche. "geniu" e puţin spus. ar trebui să am o statuie înaltă de opt metri, din ciment de nisip, care arată victorios spre bulgari, în timp ce o boxă ascunsă în pieptul statuii ar emite cântecul "go south", special revizuit de cei de la pet shop boys. ar trebui să mă aştept la oameni din toată ţara care să intre în cabina de vot duminică şi să deseneze cu pixul o căsuţă de vot separată pentru mine, pe care au să aplice ştampila de cel puţin două ori. ar trebui să îmi iau calul fermecat şi să trec în zbor pe deasupra plajei din vama veche, să plouă pe ea cu jăratecul pe care l-a mâncat înainte.

postul ăsta nu e despre geografie, ci, mai degrabă, despre antropologie. e de-a dreptul desuet să zic ce frumos era în vamă pe vremuri şi ce nasol e acum. e pe toate gardurile, blogurile, statusurile. ştim cu toţii. da, relieful e mişto. da, şi flora şi fauna erau mişto. da, un incendiu la scară sătească, având maximum de turişti, ar rezolva aproape totul. dar are şi napalmul mândria lui, şi nu-s suficienţi nemţi, japonezi şi coreeni în vamă încât să se justifice.

nu, postul ăsta e despre ce s-a întâmplat cu vama după ce s-a dus dracului. sfârşitul lumii a venit mai devreme în locul ăla, acum e ca un fel de vamă post-apocaliptică. oamenii de acolo sunt mutanţi şi se adaptează conform mediului înconjurător. şi mediul înconjurător se schimbă de la an la an, în funcţie de cum bat radiaţiile de la cherhana la corsar şi înapoi.

pentru că acum nu mai e chiar atât de mişto să te duci de 1 mai la vama veche, cu toţi distruşii care bagă în ei alcool şi droguri încât nu mai simt frigul şi pică laţi în turnul de salvamar, ci mergi de 1 iunie! e mai cald, vin mai mulţi colegi de cubicle, poţi să-ţi bagi picioarele în apă fără să ţi se taie gleznele de frig şi să zâmbeşti ca o cârjă vânătă spre instagram, saltelele de şezlong nu mai miros atât de tare a mucegai şi e posibil ca şaormele să fie chiar cu materiale proaspete, de maximum o lună, nu ţinute în frigidere peste toamnă/iarnă/primăvară.

anul trecut, în mijlocul verii, mergeam la bulgari în maşină cu răzvan şi alice, altminteri nişte oameni mizantropi, sceptici, inteligenţi, citiţi. era sâmbătă, vreo zece seara şi tocmai intram în vama veche, cu intenţie de traversare. nu ştiu ce i-a apucat, dar m-au rugat să facem un tur, să stăm puţin, să bem o bere, ceva. i reluctantly agreed. am făcut stânga. a urmat aproape o oră de blocaj în trafic, piţipoance mizere atârnate de burtoşi importanţi sau slăbănogi crispaţi, poliţişti şi jandarmi torpizi, deluşoare de gunoaie aproape plutind prin bălţile de jumătate de hectar de pe strada aia principală de la plajă, cel puţin şase locuri cu muzică diferită şi proastă în urechile tale în orice moment, miros de alge, şaormă, scoici, porumb fiert - fie ele proaspete sau putrede. "oprim pe undeva?" am întrebat, ca un diavol. cu ochii mari, alice mi-a răspuns: "nu. hai să mergem." a urmat imediat vocea stinsă a lui răzvan: "când ieşim la stradă, opreşte, te rog, să-mi iau ţigări."

dar voi duceţi-vă în vama veche. sper să mergeţi din ce în ce mai mulţi. toţi. sper să nu mergeţi la bulgari, să nu mergeţi nici prin alte părţi de la noi. să staţi în vama veche. să vă mutaţi acolo. să vă înmulţiţi acolo şi să vă legaţi copiii şi nepoţii de glie. pentru că preţurile de acolo vor creşte, iar în restul litoralului vor scădea. şi, când au să instaleze bancomate pe plajă şi fiecare cazan de porumb fiert şi tarabă de mărgele şi cercei handmade are să aibă credit card pos, când "bibi" şi "şoni" au să fuzioneze în "şobi", lămurind astfel o dată pentru totdeauna provenienţa cărnii din meniu, când aveţi să vă instalaţi pe dune de filtre, peturi, sticle şi şerveţele cu un cort pe care l-aţi făcut ferfeniţă cu lama de acasă, să zică hoţii că deja sunteţi călcaţi, când afişele au să spună: "concert extraordinar şi incendiar bălesko!", pentru că andreea bălan şi anna lesko se vor fi unit până atunci, când puya, iris, voltaj şi vama au să intre pe scenă la stufstock umăr la umăr, pe biciclete pliabile, când ţapinarii vor aplauda din public, când însuşi bono are să stea turceşte la stuf şi are să cânte bolero-ul lui ravel, şi, în sfârşit, când are să se deschidă primul mall din vama veche (apocalipsa mutanţilor), ei bine, atunci eu, de pe o plajă pustie şi curată, tolănit pe marginea cosmosului şi privind în acelaşi timp asfinţitul, răsăritul, miezul zilei şi stelele, am să mai iau o gură de mastică îngheţată, iar Николета are să se mai ducă după o sticlă, legănându-şi şoldurile şi zâmbind doar pentru mine.

a, şi încă un lucru: nu vă mai apropiaţi de 2 mai, că vă omor pe toţi.

n-aţi înţeles nimic, dar asta nu e problema mea.

acum ceva luni, înainte să ies complet din cercul lărgit de comentatori de pe daily cotcodac, julius mă rugase să scriu un manual de trolling. îl scrisesem. n-a fost niciodată publicat. l-am recitit azi-dimineaţă şi mi-am dat seama că mi-am pierdut timpul scriindu-l exact aşa cum mi-aş pierde timpul intrând în politică. prin urmare, i-am tras manualului un "shift+delete" în freză de n-a avut aer.

erau mai multe idei acolo, amintesc doar două: "troll" şi "hater" sunt două lucruri distincte. a troll doesn't hate, hatred is petty and it merely brings the one who hates to the level of the object of hatred. şi asta mă aduce la al doilea lucru: un troll e deasupra subiectului, autorului şi celorlalţi comentatori. trollingul e din plăcere, din umor, din artă; sentimentele nu-s pentru subiect, ci pentru acţiune.

paranteză de exemple. un exemplar de troll pursânge care joacă în campionatul naţional (cam de unul singur) este sergiu vasile, utopiabalcanica.net. (tot aşa, doar că vorbim de campionatul mondial, este david thorne, 27bslash6.com.) în rest - jale. radu alexandru (piticigratis.com) e hater între hateri, dar pritoceşte suficient de îndelungat şi temeinic verbul încât să iasă bine-şi-aproape-natural-şi-original. a-listerii sunt toţi hateri. arhi, piticu, zoso, visurât (io le zic "careul de arşi"), ciubotaru etc.; nu tre' să faci analiza psihologică a haterului român să-ţi dai seama de asta (deşi ar fi aproape interesant un studiu de caz), orice om cu o brumă de înţelegere şi care n-a fost crescut de marmote vede urmele de dinţi, gheare şi coate de pe blogurile lor. de altfel, pe blogurile sateliţilor şi comentatorilor acestora încă sunt de observat dinţii şi ghearele, înfigându-se năpârcos în glezne mai fără fasoane şi mai din fundul grădinii. hatingul e valabil şi pentru ăia care-s în business adevărat de blogging, doar că ăia o fac cu avalanşe de smileyfaces, hashtags şi campanii. toate astea le dau dulceaga măsură ipocrită a formelor prin care se pun la adăpost de amara lume a fondului. dar munca-i muncă şi nu e de judecat, ci doar de observat. altfel, de vreo două-trei săptămâni mi-a pătruns o informaţie în creier, că există chestia aia cu colegii.cc. am intrat acolo, am scris un comentariu şi m-am dat oleacă pe site. părerea mea e că toţi oamenii ăia de scriu acolo o fac la modul personal, pe vendete şi pe plătit poliţe. pure-bred haters. by the way, cum îmi dau seama că eşti hater şi că ai hateri împrejur: lumea încetează să mai intre pe blogul tău pentru ce scrii tu, ci mai degrabă pentru comentarii. it's prone to happen, birds of a feather flock together. şi gata cu paranteza.

blogul ăsta există de prin 2005. l-am început pe un forum (acum oale şi ulcele, exact ca masa rotundă) şi, pentru a avea control deplin, l-am transportat aici. pe forum închisesem comentariile. neexistând facebook-ul pe vremea aia, să-şi descopere sclipirile frivole, oamenii aveau suficient argument vâscos încât să cioplească amarnic din bardă o biserică de obiecte de lemn pe un bolovan profund subiectiv.

la început, aici am lăsat liber la comentarii. silly person. n-am ţinut seama de un singur lucru: panta definitivă a omului de a ajunge să spună tâmpenii. e mai comod să vezi cum, dacă ţi se apreciază inteligenţa, ajungi să ţi se suporte şi tembelismul. şi, cum pentru ultimul nu trebuie să faci mari eforturi, îl bagi la înaintare. pe lângă asta, fiind un blog vechi şi adunând un oareşce trafic, am (avut) o grămadă de spam în comentarii. la început, fiind mai greenhorn, n-am ştiut cum să le blochez şi preferam să sisifesc, ştergându-le unul câte unul. după care m-am uitat aşa, per total, la  mi-am băgat picioarele şi, pentru o bună bucată de vreme, am închis complet comentariile. şi a fost bine.

dar mai binele e duşmanul binelui, aşa că le-am deschis la loc, cu moderare la sânge. că doar nu v-aţi tâmpit toţi, doar nu sunteţi toţi spammeri, doar mai aveţi şi sclipiri, doar îs nenumărate nuanţe de cenuşiu, doar nu există numai alb şi negru.

unele lucruri îmi ies bine din prima, pentru altele funcţionează străvechea metodă de trial and error. aşa şi aici: din aproape-n aproape, înţeleg cum devine cazul cu toate comentariile astea şi înţeleg şi cum mizantropia e un lucru absolut justificat. nu-mi place tabietul forţat de a şterge (aproape) în fiecare săptămână zeci de spamuri şi de comentarii cretine din moderare. deci, ducă-se. de azi, comentariile rămân închise. cine are să-mi spună ceva, ştie cum dă de mine.

până nu plec iar.

1. deci, reclama aia cât blocul, din care jumătate e un cap de vacă mov, pozat de aproape, frontal, calm-încruntat, cu coarnele pornind şi ieşind din imagine, şi care te priveşte drept între ochi; iar pe ailantă jumătate scrie: "Îndrăzneşte s-o primeşti pe Milka în viaţa ta!", cred că trezeşte coşmaruri în copii şi adulţi deopotrivă.

2. în decurs de 500 de metri, am claxonat (scurt, ca un vârf de ac) doi ameţiţi la volan şi am oftat ostentativ, a deranj, cu geamul deschis, înspre o duduie blondă care se hotărâse la mersul în răspăr pe şosea, fix în curba vieţii din intersecţie. zici că nici n-am fost în bucureşti în ultima vreme. dar nu ăsta e highlight-ul, ci faptul că, după ce l-am claxonat pe unul dintre ameţiţi, care îmi tăiase faţa de-a-mproastelea, ăla a tras pe dreapta, a încetinit, m-a lăsat să trec şi a intrat cuminte în spatele meu.

3. cred c-ar trebui să aerisesc mai des pe-acasă. e praf sedativ peste tot, de vreo două săptămâni pic retezat de fiecare dată când ajung. noroc că n-ajung prea des, sunt ferit de pericolul recuperării de somn.