mulţi (de fapt, multe) mă-ntreabă cum şi de ce. întrebările durează şi revin de nişte ani buni şi zău că m-am plictisit. credeam că muierile sunt cu capul mai serios doar în perioada de mai, înainte de vară. ei bine, au tot felul de razne pe tot timpul anului, câteodată chiar mai multe simultan, nu doar o singură raznă.
aşa că am să scriu nişte lucruri şi am să termin aici. some stuff clearly needs to be flushed out, so you people can feed off of it. dar următoarele întrebări, epifanii, raţionamente, concluzii, interpelări sau orice alte discuţii adiacente pe tema asta au să fie ignorate sau, dacă mă prindeţi în pasă proastă, cu tot cu cele care-ntreabă. fără supliment de litere*.
deci, 8 martie, nu? bine. despre gagici zicem.
prima fiinţă de care mi-a plăcut. carla diaconu, clasa întâi. pistruiată şi cu un nas cât toate zilele, dar avea nişte ochi şi o căutătură de mă-mpiedicam de bănci. n-a fost să fie.
prima fiinţă care m-a pupat pe gură (da, nu eu am făcut prima mişcare). eram într-a 5-a sau a 6-a, la o zi de naştere a unor gemene (nu, nu cu ele m-am pupat) al căror tată e ştiut în toată românia. pe fiinţa în cauză o chema cristina (şi-o mai cheamă şi acum, cred), era cam de-o vârstă cu mine, frumuşică foc, ţinea s-o strigăm kitty. şi, pentru că era şi dezvoltată frontal, de kitty o ştia toată strada; chiar dacă mi-a scris altă fată un bileţel în care era geloasă pe "Chiti". deci, cristina m-a scos din camera de petrecere pe hol, mi-a pus mâinile pe după gât, şi-a adus şoldurile-n faţă, s-a lipit de mine şi m-a pupat de-am rămas înmărmurit. no french business, just two-three seconds of drinking lips. normal că am fugit de dânsa, era prea misterioasă pentru vârsta ei.
n-am să-mi uit niciodată prima prietenă, îi trimiteam bileţele şi îi cumpăram finetti în formă de inimioare. mi-a cam plăcut mult, mult de tot de ea, doar că habar n-aveam pe ce lume sunt. sper că e bine cum e, acum.
mai departe, m-am mai dedulcit şi la alte fiinţe. aveam obiceiul (prost) să mi se pună pata pe câte una până mă zăpăceam de cap. de obicei, le alegeam din clasă, că erau şi la îndemână şi tare frumuşele. metoda era simplă: prima fază: uuuuu, aaaaa! a doua fază: hă?! a treia fază: ăăă.. a patra fază: aaaîîîî.. şi, după toate palmele pe care mi le trăgeam de fiecare dată, îmi luam seama şi mă reorientam spre alta. nu prea ştiam cum e să fii distant şi jemenfichist.
şi după aia a venit liceul. am avut un revelion în clasa a noua, cred, de m-am perpelit luni întregi după aia, cu veşnice reverberaţii. m-am pupat toată noaptea, şi nu doar cu fiinţa în cauză, ci şi cu o sticlă de angelli cherry, deoarece acolo se afla, pe-atunci, şarmul şi puterea ursului.
după care a venit liceul pe bune. pe la începuturi, stăteam pe net. dracu' ştie dacă pe mirc sau pe chaturile de yahoo sau pe mai ştiu eu ce. site-urile nu prea mergeau, că eram pe dial-up; dar ce e important e că eram în plină comunicare cu gagici, care mai de care mai deştepte, mai frumoase, mai melodioase şi mai fermecătoare.
şi, nu mai ştiu cum, am ajuns să mi se-aprindă călcâiele virtuale după o oneşteancă. "frumoase tare, oneştencele". da. mi-a trimis o poză şi am picat în cap. mignonă, vulpicioasă, roşcată, subţiratecă şi plină de draci. poza era execrabilă, scanată şi downloadată în aproximativ 7 minute, deoarece dial-up-ul de la romtelecom nu era chiar aşa bun cum se spunea la televizor. dar jarul era mare şi ea era frumoasă. nu mai ştiu cum o cheamă, dar ştiu că seamăna tare cu dasti, din baia mare (şi după ea am avut călcâiele aprinse, că avea cu ce. şi are încă). şi, într-o vară de vacanţă la moineşti, am decis să mă duc după ea şi l-am luat şi pe tudoranu', să-mi ţină de urât pe tren, sau nu-mi dau seama de ce l-am luat. oricum, ne-am distrat. ţineam să fiu în pantalonii mei maro de piele (rocker, de), dar era frig rău în dimineaţa aia; că am plecat cu trenul din comăneşti la 6 sau 7 dimineaţa, nu mai ştiu. aşa că mi-am luat şi o pereche de pantaloni de trening verzi, pe sub ăia de piele. şi stăteau bine, întinşi pe coapsă, arătam mai musculos, eu fiind pe atunci un aschilopat fuioros, creţ şi cu ochi albaştri. fast forward: am ajuns, ne-am văzut, am bănănăit oleacă prin oneşti, ne-am cocoţat pe dealul de lângă, soare turbat, am murit de cald (eram cuirasat de la brâu în jos) şi cam atât. că doar nu era să înţeleg mai multe.
au venit apoi arsurile serioase la călcâie, cu nevoie de bandaje şi internare în recuperator. fie că era prima fiinţă cu care m-am gândit cum aş fi însurat cu ea, fie că era prima fiinţă cu care m-am culcat, fie că era prima dragoste vâjâită, cu care m-am văzut 36 de ore pe ceas în toată viaţa şi treij' de mii de ani în toate celelalte vieţi sau fie că era fiinţa de care m-am îndrăgostit din greşeală, cu care am avut o poveste aprigă şi cu peripeţii şi cu care, la vremea aia, vroiam să fac cei 22 de copchii. toate, toate s-au dus. vanilla sky, nu alta.
şi, de 7 ani încoace, mi-am tot dres vocea.
când mai tare, când mai fals, cum am putut. pentru că poţi să faci muzica lumii când strănuţi.
şi, când găsesc vreo notă care-mi place, o ţin. de ce să mint, am făcut muzică mişto de tot anii ăştia. când sunt pe o notă foarte bună, o repet să n-o uit, cântecul ăsta îi complex. deci, când are să-mi iasă un sunet, n-are să-l audă nimeni în afară de urechea mea din gât.
în spiritul unei idei de-ale mele de-acum 4 ani de zile, mi se pare anormal ca necrofilia fizică, un act fără nici un fel de urmări de facto, să fie pedepsită prin lege; pe când necrofilia simţământală, mult mai nasoală şi cu nişte consecinţe catastrofale de cele mai multe ori, să nu-ţi scrie "puşcărie" pe frunte.
cu ce-am rămas după.
cu viitorul format cu verbul "a avea" (n-am să mă vindec vreodată de asta), cu o mică manie inertă pentru gramatică şi fixaţii, cu "nu clavicula, nu urechea", cu colţurile gurii.
ştiu oameni care se împrietenesc, se mută împreună, se logodesc, se căsătoresc, se despart, divorţează, iar se căsătoresc, şi-nc-o dată, şi iar se despart. şi-n ultima vreme sunt multe, prea multe căsuţe de messenger greşite, toate apărându-mi pe monitor. ca şi sms-urile pe jumătate urâte de expeditoare, de la 3 dimineaţa, de-mi ascund portativul când le citesc.
ok, evident îs cu o urmă de sictir care bate-n apă a chef de scris. dacă pun mâna pe ea, s-a terminat. îmi trece brusc, grimasa dispare, mi se duce-n maxilar şi se-ncleştează acolo. câteva degete-n corzi îs suficiente ca să-mi treacă. şi gata, nu-mi mai trebuie scris.
promit rar şi de obicei nu mă ţin de promisiune. mai degrabă fac ceva de care n-am ataşat nici o promisiune că, dacă promit, mi se pare obligatoriu să-mi încalc promisiunea.
.. şi plictiseala asta. grea, urâtă afecţiune. aşa mi-am făcut permis la bibliotecă. şi am descoperit fără să vreau că am un piept cu magneţi, sunt nesuferit, îngrozitor and visited by the fuck-up fairy. so i've been revisiting my early writings and remembering stuff i like. yep. i'm all that and more.
mă duc, serios mă duc. uite, locuri în care să te muţi. am primit o piedică de avansare: se pare că toate locurile în care m-aş muta sunt la mare.
bine, fie. acolo mă mut.
într-o noapte m-am trezit că aveam o fetiţă. ştiam că este a mea pentru că mama ei mi-a spus şi pentru că, atunci când am văzut-o alergând prin curte şi râzând, avea gropiţe şi era cea mai frumoasă fetiţă din lume. copilărea pe unde-am copilărit şi eu. yes, weird enough, i know her mom, she's the e.t. in the situation. după care m-am culcat la loc.
*şi gata.
(cu postul ăsta consider că am răspuns şi lepşei de la roxănescu; neintenţionat, că nu-s fată, să mă bucur la aşa ceva. n-o dau mai departe pentru că sunt de obicei un dead end pentru lepşe, nu prea mă interesează ce au alţii de zis.)
