aşa.
în seara asta, andrei s-a apucat cu încredere de un pix şi s-a apucat să scrie pe-o foaie de hârtie. el fiind un tip foarte organizat, mi-am imaginat că îşi face liste cu chestii "de făcut", "de rezolvat", mă rog, cum se-ntâmplă deseori cu oamenii care chiar au treabă în viaţa lor. urcându-mă-n patul alăturat, foaia mi-a trecut prin faţă. am văzut un titlu, după care mi-am întors privirea, simţindu-mă în plus. romantic ca un cyrano împlinit în dragoste, andrei îi scria iubitei lui o scrisoare pe hârtie, de mână, cu pixul. mi-a venit să-i strâng mâna, să-i bat un high-five, să zâmbesc cu cel mai bromantic zâmbet de care-aş fi în stare. am stat la locul meu, omul era concentrat pe hârtie, pe rânduri şi pe pix, în care-şi punea toate venele din braţ. de altfel, la cum îl ştiu, n-am nici o îndoială că, dacă ar avea la îndemână o un toc şi o călimară, le-ar folosi cu succes renascentist. cât despre scrisoare, ei bine, scrisoarea are să ajungă prin poştă la iubita lui, ceea ce este, pur şi simplu, tot ce contează. (iubita lui andrei: ai observat, nici nu zic cum te cheamă. dacă, prin absurd, nimereşti şi citeşti aici înainte să vină poştaşul, prefă-te surprinsă, că altfel mă scalpează iubitu-tău, care doarme acum lângă epistola mai-sus-menţionată.)
şi-ajung la mine.
care eu, oricum îs cam insomniac, dar acum deja strâng sictirit din ochi după un nes triplu. ultima scrisoare pe hârtie pe care-am trimis-o, cui naibii am trimis-o? poate roxanei gherghe, din râmnicu vâlcea, care era frumoasă şi îndrăgostită văratec de rockerul lucian. poate andrei bolea, din bârlad, care era o prietenă de familie adormită într-o noapte, în maşină. poate a fost bileţelul trimis din mână-n mână, scăzând în alb cu fiecare atingere, până la ana-maria bogdan, care a fost dintotdeauna frumoasă şi se mărită. poate a fost o foaie albă, de mers la facultate, făcută zob din prea mult metal în vârful pixului şi din prea multe vene în creier. şi netrimisă niciodată. şi cam aici am rămas.
în desene. îmi e mult mai uşor să desenez tâmpenii abstracte şi să înţeleg ce vreau eu din ele. şi le ţin pentru mine, întotdeauna. şi îmi e mult mai uşor să-mi scriu mie, cu zece degete şi nu cu un pumn, şi să nu-mi trimit niciodată scrisorile. le las, ca pe anunţurile de închirieri imobiliare, înşirate pe-aici, fără produsul în sine, doar să testez piaţa.
încet-încet, mă duc înspre un soi de darts cu pixul spre monitor. ce nimeresc, aia strivesc, scot orice urmă de fluid, sărez, las la uscat şi apoi pun în tolba de supravieţuire proprie, ca ultimă variantă de hrană.
multe nume scrise. never again.
