no comment, just sayin'. [6]

this is going to be an unusual article of this arc, because of the complete and utter awesomeness of the person of which i am going to write, and also because i finally got my head around quoting all the sources (main source of this article: wikipedia).

this is hazel mccallion. 92 years old. nickname: "hurricane hazel".

such a sweet and frail little old lady.

this is mississauga. 45 years old as a town (1968), 39 years old as a city (1974). many pictures here.

43°36'n, 79°39'w, population 713,443 (2011).

hazel mccallion has been the elected mayor of mississauga since 1978. that's 35 years of mayorship. at the last elections, in 2010, she won by a landslide. 76%. she is said to have set a record in 2005, by getting 98% of the votes.

a few other things about hurricane hazel.

she has three children from a marriage that lasted from 1951 to 1997, when her husband passed away. she never remarried.

she played professional hockey in her young years. as a forward.

and she still has the moves now. (source.)

in april 2006, there was a police standoff about a man threatening to kill himself. after five hours of negotiations, hazel mccallion appeared and demanded he stood down so that the police, paramedic and fire personnel could attend to more important matters.

she has worked with a variety of federal and provincial governments, and has not expressed a consistent party preference, preferring to work with each elected official. she does not campaign during elections and refuses to accept political donations, instead asking her supporters to donate the money to charity. 

she believes that a city should be run like a business. an outcome of this approach of hers on politics is that the city of mississauga did not have to borrow any money from 1978 and is debt-free as of 2012.

she hosts an annual gala to raise money for arts and culture in the city. she runs a charity foundation for children with hiv and aids in southern africa.

she openly supports the forming of a palestinian state.

tom urbaniak (professor at cape breton university) called her "a political scientist's dream come true". (source.)

she got hit by a truck in 2003. (source.)

mississauga*. (source.)

this lady deserves a movie - ney! a series, a comic book, a temple, a museum, a myriad of statues and shrines, the city of mississauga named after her, and a comic by the oatmeal.

this article was inspired by irina vasilescu. you can find her here.

stufat de iepure.

iepuraşul, un pofticios şi jumătate, intră într-o cofetărie:

- bună ziua, aveţi tort de ciocolată maaare, maaaare, maaare, cu muuuuuultă, muuuultă cremă şi muuuuuultă, muuuuultă frişcă, să-ţi vină să verşi când îl vezi?

- ne pare rău, iepuraşule, dar nu, n-avem un asemenea tort.

şi iepuraşul pleacă, dar se întoarce în următoarea zi:

- bună ziua, aveţi tort de ciocolată maaare, maaaare, maaare, cu muuuuuultă, muuuultă cremă şi muuuuuultă, muuuuultă frişcă, să-ţi vină să verşi când îl vezi?

- iepuraşule, n-avem, ţi-am mai zis şi ieri.

şi iepuraşul pleacă, dar se întoarce în următoarea zi:

- bună ziua, aveţi tort de ciocolată maaare, maaaare, maaare, cu muuuuuultă, muuuultă cremă şi muuuuuultă, muuuuultă frişcă, să-ţi vină să verşi când îl vezi?

- iepuraşule, serios, chiar n-avem. înţelege de vorbă bună.

şi iepuraşul pleacă, dar se întoarce în următoarea zi:

- bună ziua, aveţi tort de ciocolată maaare, maaaare, maaare, cu muuuuuultă, muuuultă cremă şi muuuuuultă, muuuuultă frişcă, să-ţi vină să verşi când îl vezi?

- of, iepuraşule, tare insistent mai eşti, uite, avem, special pentru tine l-am făcut, l-am mai şi înecat în sirop de zahăr, i-am mai pus şi fondante, bezele şi caramele pe deasupra, ia-l!

- BLLLLLLBBRRREEEAAAALLLRRRRGHHHH!


da, cu toţii ştiţi bancul. dar ce nu ştiţi este că descrie perfect situaţia mea la lucru în momentul ăsta.

aprilie, luna când mi se-arată ireversibil pisica.

t0 + 21''.

deşi afară e lumină plină, în capul meu se crapă de ziuă. privesc în jur, cu un zâmbet buimac, gândindu-mă că tot ce-mi mai trebuie e să mă împuşte cineva cu un cuţit în creier. zăresc prin parbriz lumea gri şi tăcută, unde nimic nu mişcă. maşinile nu se urnesc, oamenii, şi ei puţini, au împietrit, soarele e rece şi stins. vaierul în surdină al enyei, ajunsă la "how can i keep from singing", piesa #16 de pe "romantic years", toarnă lumină albastră de madrugadă eternă, încremenind până şi aerul.

deschid cu greu uşa. cobor. zgomotul crănţănit al tălpii sandalei pe cioburile farului mă izbeşte ca un frison. "da, ăsta nu era moment să fiu desculţ", mă felicit în gând pentru alegerea de a avea, totuşi, încălţări. mă extrag în etape, glezna cu bandajul elastic ţinându-mă din scurt, şi mă uit la toothless. cam atât cu felicitările. janta zob, cauciucul zob, aripa zob, farul zob, bara zob. nici dacă aş fi avut o bâtă-n mână şi era o piñată acolo nu ieşea aşa. nu pot s-o privesc prea mult în ochi pe toothless, aşa că-mi mut azimutul la partenera ei de joacă, parcată cuminte: o bijuterie de land rover freelander 2, de-un crimson pal metalizat, nou-nouţ, care luceşte ca o cireaşă timpurie în lumina crudă. portierele de pe dreapta ale cireşei îs buşite de parcă am intrat în ele cu o lamă de dat zăpada, nu cu o aripă de ford. nu mă pot abţine şi mă felicit iar în gând pentru alegere: putea să fie un tico, un matiz, o dacie, hai, fie, un renault. un tramvai. o bicicletă. un stâlp. dar nu, este cea mai mişto şi mai scumpă maşină pe-o rază de 10 kilometri.

t0 - 1.8''.

după vreo două zile de hălăduială, muncă şi distracţie, andi conduce liniştit spre odihnă. mai are cam 250 de metri. se gândeşte: "pisici!" şi o coteşte uşor pe-o stradă mai mică, să ajungă mai repede acasă.

după vreo două zile de hălăduială, miorlăială şi zbenguială, o mâţă tărcată merge liniştit spre odihnă. mai are cam 25 de metri. se gândeşte: "pisici!" şi o coteşte uşor peste-o stradă mai mică, să ajungă mai repede acasă.

t0.

se pot face multe supoziţii pe baza incidentului, dar un singur lucru este de netăgăduit, şi anume arcul sincro.. sincr.. sincronici..tonic dintre două universuri paralele, cauzat de faptul că pisicii din gândul lui andi au fost unii şi aceiaşi cu pisicii din gândul mâţei tărcate. într-adevăr, sinergia creată a fost atât de puternică, încât doar o smucire bruscă de volan spre trotuarul din stânga, unde o cireaşă timpurie tocmai se pârguia, a putut opri sfârşitul lumii, care s-ar fi pogorât fără îndoială prin intersectarea pisicilor cu ei înşişi.

concluzie.

trilogiile-s de mai multe feluri. alea mişto cap-coadă ("lord of the rings", "rambo" old school, "star wars" old school), alea mişto numa' primul episod ("the matrix"), alea mişto numa' al doilea episod ("the terminator"), alea mişto numa' al treilea episod (nu există din cauze naturale: dacă primele două nu merg, nici dracu' nu mai dă banii să facă al treilea film).

în cazul de faţă, episodul unu din această aprilie a fost marţi. ăsta ar fi episodul doi. nu ştiu unde-l încadrez, dar sper să nu mai dea nimeni banii pe al treilea. deci, ho. mai citiţi şi voi o carte.

restul e istorie. păgubitul a fost un om de înţeles, am constatat ce era de constatat pe cale amiabilă, am scos la interval asigurarea, am mers la asigurări, la daune, am sunat la platformă, am mers la service, am mers cam peste tot. apropo, vând mâţă tărcată, imposibil de norocoasă, mai are cel puţin o viaţă, cred că ştiu unde stă. 1300 de euro, nenegociabil. practic, e un suvenir. ca numele străzii.


p.s. ştiţi cum îi zice lu' aprilie în folclorul autohton? prier. prier! prier să-i zici lu' mă-ta! nu vreau să mai ies din casă până la sfârşitul lunii. nu primesc vizite. să mă lăsaţi în pace. nu mai ajut pe nimeni, nu mai iert mâţe, nu mai fac nimic. iar în aprilie, la anul, vreau să fiu criogenat toată luna.

de ce nu e bine să ajuţi oamenii când eşti eu.

de câţiva ani încoace, aprilie e luna care mă trozneşte cel mai rău. şi, culmea, fix când am aplecări spre a face lucruri bune pentru semeni.

aprilia trecută, pe vremea asta, eram într-o grădină de prin bucureştii noi, mânuind plin de zel un topor nou-nouţ, luat din piaţă, scos din ţiplă, proaspăt ascuţit. victima era o magnolie sortită pieirii de buldozerele rele, iar gândul proprietarei dezesperate era s-o împart în diverse ramuri, care, sădite apoi în alte zări de soare pline, să devină alte magnolii.

a durat o fracţiune de secundă, cât să mă uit la o floare de magnolie din dreapta, în timp ce ţineam cu stânga creanga pe care aveam de gând s-o despart de trunchi. mâna dreaptă, care ţinea toporul, plecase deja. iar lama s-a înfipt zdravăn în mâna stângă, cam de deasupra scafoidului, trecând pe la trapezium, până la metacarpianul 1. oprindu-se în tendon, nici n-a mai mers mai departe, la oase. adâncă era, sângele-n valuri curgea, asfaltul se păta, ambulanţa venea. rezultat: patru copci interioare, patru exterioare. şi-acum îmi mai simt tendonul.

succesul crăcilor de magnolie răsădite în colţurile lumii a fost răsunător. deci, în aceeaşi zi, am înfipt un băţ cu flori în pământ şi l-am udat. la cam două minute după ce am golit stropitoarea şi mă pregăteam să-mi schimb bandajul la mână, o domnişoară binevoitoare mi-a susurat cuvântul marcotaj (MARCOTÁJ (‹ fr.) s. n. Tehnică horticolă de multiplicare vegetativă a plantelor care presupune separarea organelor vegetative de planta mamă numai după înrădăcinarea lor, obținută prin marcotare. Poate fi natural (ex. la mur, iederă etc.) sau artificial, atunci când ramura ce urmează să servească înmulțirii este pusă de către cultivator în contact cu solul pentru a da rădăcini adventive și apoi separată de planta mamă (ex. la vița de vie).), şi că doar de el depinde tipul ăsta de multiplicare a magnoliei, prin crăci. motiv pentru care am băut nişte rom, să uit. n-am uitat.

***

flash forward, aprilia asta. mai precis, azi. adorm la şase şi jumătate dimineaţa, mă trezesc la şapte. fair enough, promisesem unor oameni că le transport un aragaz şi o mamă (soacră) dintr-un oraş într-altul. mă-mbrac, mă spăl, nu am timp să mănânc, plec cu toothless spre ridicarea amândurora, observ că farurile nu merg, se fripseseră complet, aveam doar fază lungă şi semnalizări/avarii. asta este, mergem.

ajung la locul faptei. beau o cafea (oamenii nu ştiau că dormisem doar o jumătate de oră, cred că mi-ar fi băgat-o direct în venă), mă hlizesc cu anul nou, ridic mama (soacră) - o femeie de mare angajament -, apoi ajung cu bărbatul casei să ridicăm şi aragazul de la un bloc vecin. ajungem, săru-mâna, am venit după aragaz, ia-l de-acolo, apucă-l, îl ţii, bun, două, trei, şi, hai. tîc tîc tîc până la lift, hrrrşşşc, hrrrrşşşşc, tîc tîc tîc până la uşa blocului. ies victorios, calc strâmb într-un hârtop de beton nevăzut din cauză de aragaz, mă duc de-a dura pe piciorul de sprijin (dreptul), îmi scrântesc glezna, dau cu capul de o bară, aragazul vine peste mine şi-mi zdrobeşte arătătorul mâinii drepte. răsuflarea se tăia, durerea creştea, râsul mă buşea. stau 1 minut în fund, să-mi revin, ducem şontîc-şontîc aragazul, îl băgăm în maşină, plecăm.

pe drum, atmosfera a fost cam ostilă dialogului deoarece eram ocupat să strâng din dinţi. aveam un deget neîndoibil şi care arată ca după maratonul din boston, aveam o gleznă care se făcea încet-încet un butucel pulsatoriu. noroc că aveam şi cruise control şi nu trebuia să ţin piciorul pe pedală, că dracu' mă lua. şi totuşi vorbeam, ca oamenii, de una, de alta, când, iată, mă opreşte poliţia. "bună ziua, sunt agentul cutărescu, actele dumneavoastră, ştiţi că aveţi defecţiuni la sistemul de iluminat". prins de gânduri negre cu privire la aragaz, aprinsesem farurile normal, cu fază scurtă. care nu mergea. rezultatul, cum nu eram in my charming mood, a fost că am luat amendă scurt şi cuprinzător.

great. semnez procesul verbal, ajungem la destinaţie, dau aragazul jos, întorc maşina în curte şi plec. ajung la poartă, ies cu botul înspre stradă, aşteptând să treacă nişte camioane, când, jumătatea stângă a porţii, plictisită de stat într-o aşa desfleurare, hotărăşte să vină palancă peste maşină. deci, aud un poc! peste portiera de la şofer. mă dau jos să mă uit la rezultat: o dublă zgârietură mare şi mişto pe portieră.

mă umflă râsul pe bune. ajung într-o casă de om, chiaun de foame, şontîc-şontîc, cu deştu-nsângerat în sus, mă duc la bucătărie să-mi fac nişte ouă cu ceapă. mă apuc să tai ceapa, gândindu-mă: "ce tare ar fi să mă şi tai". şi, evident, natural, logic, involuntar, mă crestez cu cuţitul în arătătorul stâng. drept pentru care hotărăsc să nu mai gândesc nimic, că azi gândirea e cel mai mare vrăjmaş al meu.

şi toate astea până în ora 12 ziua. ok, karma, i got it. fuck you too.

update: tocmai am spart o lampă în timp ce eram în pat, cu piciorul imobilizat, nefăcând nimic.

p.s. ce mi se pare de-a dreptul nesimţire este că mă bag la zeci de metri sub apă, mă dau în corzi, mă dau cu bicla, mă cocoţ pe stânci, fac tot felul de tâmpenii, nu păţesc nimic - da' nimic! -, şi s-au găsit să-mi vină de hac un topor într-o curte şi-un aragaz în faţa blocului. da, da' cine merge ca gregory house două săptămâni.

bacheloring.

i rarely take pride in knowing certain people.
here's one of them.

"we went out, got drunk and they crashed at my place
and the boys really crashed
now they're washing my bathroom
i touched pee-soaked socks
not my socks of course
i was a lady, i didn't even rip my stockings
i came home with 2 different shoes and neither were my own
i really loved the shoes i lost that night
they were purple"

murphy kafka-magritte, o persoană cu dublă cetăţenie română.

ca să înţelegeţi episodul de suprarealism autohton de aseară, trebuie să ştiţi nişte background despre locul în care s-a petrecut. localitatea mărăcineni din judeţul argeş este ca un fel de twin peaks cu spălătorii şi service-uri auto, biserică, şcoală, vreo două blocuri şi o benzinărie. o trăsătură distinctă a acestui tărâm de basm este că aici se întâmplă totul din lumea asta, dar nimeni nu ştie. parte pentru că oamenii sunt total dezinteresaţi de a afla ceva, parte pentru că, în eventualitatea în care prind vreo ştire din zbor de la bârfa rurală obişnuită, memoria de peştişor auriu nu dezamăgeşte şi rade totul în câteva secunde. aici s-a petrecut o înviere la biserică care s-a lăsat cu băute-n cimitir. aici am tras nişte week-end-uri la cort, cu bonţ, grătare şi stafia lui marian, spânzuratul. aici s-au sprijinit reciproc două camioane cale de câţiva kilometri, până a cedat unul chiar în faţa service-ului preferat. aici am primit amendă pentru că mergeam pe un drum european, care era gol până la orizont, cu ameţitoarea viteză de 87 km/h. aici vin ţiganii cu steaua pe 25 decembrie. aici se ţin concertuţe mici şi urâte care susţin oameni politici mici şi urâţi. aici, dacă ar veni însuşi potus, barack obama, şi-ar găsi o slujbă la un service. dacă ar apărea un ozn, ar fi demontat şi folosit la tablă de casă. dacă s-ar teleporta lhd-ul de la geneva fix în locul brutăriei "zaris", şi ar fi împodobit cu leduri ca un pom de iarnă, cu tot personalul de la cern cântând colinde în jurul lui, în luna iulie, nimeni n-ar zice nimic. localitatea asta s-a născut înainte de big bang şi are să dispară după următoarele două.

aici s-a asfaltat un drum. e vorba chiar de drumul naţional 73, a.k.a. drumul european 574, care duce de la piteşti la câmpulung muscel. drumul ăla n-a fost în viaţa lui asfaltat. niciodată. a fost bombardat cu lopeţi de asfalt şi terorizat cu diverse combinaţii de prundiş, aia da, dar asfaltat, aşa, cum scrie într-un manual de asfaltări, nu. sunt 5 (cinci, cinq) kilometri de tortură care adună la un loc tranşeele verdunului, cicatricile beirutului, riftul puerto rico şi genunile şoselei pantelimon. 5 kilometri în locul cărora aş fi preferat oricând 50 de kilometri pe serpentine la şes, pe autostradă. 5 kilometri în care aveai dinamica unui bumper car singur în ring. 5 kilometri în urma cărora toate service-urile deschise în zonă (profilactic, desigur) prosperau ca nişte vulturi care se ţin după lei şi aşteaptă cuminţi gazelele hărtănite.

adevărul e că niciodată n-au fost bani de asfaltări. vara nu se lucra. toată lumea ştie că nu poţi să torni asfalt pe o asemenea caniculă, nu prinde cum trebuie. toamna spuneau că strâng de deszăpezire, e buget mic, trebuie să ne pregătim, să rezistăm. venea zăpada, îi prindea - evident - nepregătiţi. şi, după aia, rezistenţă, pace şi cadenţă: treceau două camioane cu sare gemă şi nisip, aruncau, plecau, după care trecea câte-o lamă care rupea hălci din asfalt. dacă ningea, peste o oră era zăpada la loc, dar nu mai trecea nimeni. bani de mai multe/alte utilaje şi de materiale mai bune, care să nu atace asfaltul (care şi-aşa era o rană, tot) nu erau, că se economiseau pentru la primăvară-vară, pentru eterna asfaltare promisă. primăvara-vara, când deja îţi făceai semne de pace şi prietenie între popoare cu submarinele sub diferite pavilioane de pe coasta pacifică a noii zeelande, asfaltarea era amânată pentru că toţi banii se duseseră, aţi ghicit, pe deszăpezire. se îndurau să plombeze câte un hău, după care urma o binemeritată vacanţă de vară, iar toamna o luau de la capăt. povestea asta a durat ani întregi. şi mulţi.

ei bine, acum doi ani au început lucrările, iar anul trecut l-au cam terminat de asfaltat. un covor trainic, larg, negru cu dungi galbene, de la piteşti până-nspre mioveni. de ce? well, duh! campania electorală. aia de schimbare de gardă. asta, şi pentru că francezii de la renault dacia, din mioveni, care deţin practic tot ce mişcă prin zonă, au ameninţat că-şi bagă picioarele şi pleacă înapoi în franţa dacă nu sunt ăştia în stare să facă un drum de bun-simţ măcar până la autostradă, să nu se buşească daciile chiar aşa, din ţiplă, stând în autotren. drept pentru care, lucrări extensive şi intensive au avut loc pe dn 73, iar mioveniul, oraş de 30644 de locuitori în 2011, are acum o intrare ca un circuit de formula 1 pe vreo 6 sau 8 benzi, luminat noaptea ca terminalul 1 de la heathrow. posibil să exagerez, dar, sincer, nu cred că există vreo capitală est-europeană care să aibă aşa ceva.

în fine, să lăsăm parantezele. (da, ultimele trei paragrafe asta au fost, o paranteză.)

ajung aseară în mărăcineni. frumos. toothless cu geamurile jos, răcoare de vară (vară, serios), miros de colţ de iarbă şi de flori de zarzăr. soarele asfinţea în şaua dealului împădurit, în spatele căruia argeşul curge lat, fără zgomot. sus, chiar în mijlocul pădurii, sunt livezi de piersici şi caişi. când stăteam în piteşti, dintr-a opta până-ntr-a unşpea am făcut razii cu băieţii de la bloc. traversam argeşul pe conductele înalte, ca nişte trupe de comando, şi mergeam kilometri întregi până-n livezi. ne umpleam sânul de fructe, ocoleam paznicii (care erau de obicei adormiţi sub un copac, răpuşi de muncă) şi mergeam într-o poiană, să contemplăm prada. rareori ţinea vreo piersică până acasă, ni se făcea o sete şi-o foame de stingeam tot până ajungeam înapoi.

aşa. flashback over. opresc să iau de mâncare la "alexim '92", un fel de baracă-prăvălie-minimarket de sat orăşenesc, fix lângă biserică, ceva mai sus de spălătorie. în vreo zece minute, operativ fiind, ies din "alexim '92" cărând diverse plăşi. roşii, ceapă, brânză, ouă, de-astea. fără piersici sau caise. de peretele de tablă albă al barăcii se ţineau doi cetăţeni rangă, fiecare cu pet-ul lui de bere, bălmăjind blând în dulcele grai alcoolizat. rar am mai văzut asemenea ebrietăţi clasice şi făţişe, dar iată că s-au îndesit (alaltăieri mai erau unii, pe berzei, prin bucureşti). semne de primăvară.

durrrrrrrrrr-durrrrrrrrrrr, aşa se-auzeau rolele ţâncului de vreo 8 ani bronzat, cu freză de donald duck, care se apropiaa de mine pe marginea covorului larg, negru cu dungi galbene. hrşşşşşşşct. frână.

- dă şi mie cinjmii!

mă buşeşte râsul. puştiul are o voce şi un volum de tupeist de curtea şcolii.

- serios, vii la mine pe role şi-mi ceri bani?

- da!

- hai, du-te. nu-ţi dau.

- hai, dă-mi.

râd tare. nici nu mă mai uit la el, sunt lângă maşină şi bag plasele în spate. cetăţenii rangă râd şi ei, dar ajung rapid la concluzia că trebuie să ia atitudine. se îndreaptă de spate ca nişte compasuri, se încruntă la ţânc, iar unul, aducându-şi aminte de o vorbă cu care s-a întâlnit de multe ori în viaţă, şi văzându-se probabil pe sine în lepriconul de pe role, decretează solemn, cu dicţie perfectă, ba chiar puţin cam răspicată:

- la muncă, bă, lasă banii, că şcoala te face om!

după care se-ndoaie de la mijloc şi cade controlat, cu fundu-n peretele de tablă albă, sprijinindu-se dibaci în pet-ul de bere.

acasă, am constatat că uitasem să cumpăr pâine. zarzării erau înfloriţi, iar păunii vecinilor ţipau după soarele dus în spatele dealului.

petiţie.

"cred cu tărie" că de vreo săptămână m-am tâmpit şi am început s-o iau uşor pe panta activismului. sau, mai rău, a slacktivismului (mersi, alina, am învăţat cuvânt nou). port argumentaţii de ore întregi pe facebook despre libertăţi şi decizii (to no end, de altfel), mă documentez cu privire la proiecte sociale, iniţiez eu nişte chestii.. cred că aş face orice, numai să nu pun mâna să lucrez. la mine, astenia de primăvară se manifestă printr-o procrastinare activă, deci mârşavă.

spre exemplu, toată faza de ieri cu petiţiile (intraţi pe link şi citiţi, că altfel stăm până mâine) a pornit de la faptul că am semnat una pentru că m-a rugat cineva. discuţia s-a purtat în felul următor:

- on a different subject, semnează și tu asta, dacă nu-i cu supărare. *link către petiţie*
- serios, acuma. ajută la ceva petiţiile astea?
- clar, nu. dar măcar să... nu știu ce să...
- să ce. raise awareness? that's rich. (petiţia e despre deblocarea unor fonduri pentru nişte proiecte de cercetare specializată, mai are şi un titlu lung, cam de nişă, care nu mi-a spus nimic. a trebuit să mă conving singur să citesc textul.)
- well, e prima chestie (inutilă) care se face de 4 luni încoace. n-a zis nimeni nici pâs până acum.

am semnat-o pentru că omul care m-a rugat s-o semnez e unul dintre cercetătorii ăia care ar merita de zece ori mai multă recunoaştere şi apreciere (inclusiv financiară) decât ce primeşte acum (serios, nu ştiu ce te ţine, de ce nu pleci? n-am mai vorbit de ceva vreme). sau, mai simplu, am avut un moment de "măcar să...".

rezultat la nişte ore după: un mail care are toate semnalmentele unui spam. diacritice pe sărite (nici nu le-am mai selectat pe toate), greşeli gramaticale, typo-uri, ca să nu mai zic că n-am cerut să primesc nici un mail de follow-up. acuma, eu ştiu că ăştia de la petitieonline.com nu-s interesaţi să fie consideraţi spammeri, da' ar fi cazul să pună la trimis mailuri automate măcar un roboţel care ştie să scrie. (pentru curioşi: anunţul respectiv spune că fondurile au fost deblocate pentru proiectele respective, dar cu tăieri masive de buget. adică un fel de "luaţi această bomboană, n-o hăpăiţi pe toată odată, că vă stricaţi pofta de mâncare şi faceţi carii".)

cine-o mai semna vreo petiţie, ca ea să păţească.

idee de afacere despre care nu mă supăr dacă mi-o fură cineva.

la doi paşi de mine s-a deschis un mega image concept store.

da, trebuie nişte pauză, că m-am închis singur cu propoziţia asta.

aşa. e foarte frumos înăuntru, totul e mai scump decât în altă parte şi produsele-s mai proaste decât alea din piaţă, de la intermediari. şi pieţele-s scumpe şi pline de intermediari şi-s cam aceleaşi produse de cauciuc/carton peste tot.

vine - ce zic, vine. a venit - primăvara. vreau chestii proaspete. legume, cărnuri, brânze, lapţi, ouă, de-astea. tot. vreau roşii cu gust de roşii. ardei, salăţi, ceapă verde, miel, porc, pui, cal. e, cam toate astea-s tratate/injectate/monsantificate, dacă le iei din pieţele "serioase" sau din hypermarket. şi, dacă vrei bio foods, te costă aproape dublu.

de-aia, când am timp, fug pe la satele periferice sau aiurea şi cumpăr chestii de mâncat de la oameni, din "pieţele" lor din faţa casei. as bio as it gets. legume, fructe, orice. de zece ori mai bune, şi câteodată chiar două ori mai ieftine. că aşa-s ţăranii, oameni cinstiţi şi buni la suflet. până şi-n vaslui îs cinstiţi. te-nţelegi cu ei cinstit la crăpat ţeste şi violat.

dar să nu divaghez. sau, dacă divaghez, nu acolo.

voi ştiţi pieţele mici, din orăşelele mici, provinciale. omul vine şi-şi pune pe tarabă ce creşte-n grădină. e, ce-ar fi dacă. ş-acuma vine partea aia în care termin cu faptele bune pe anul ăsta, că deja mi-e mie silă de mine însumi.

ar face careva un proiect pe fonduri europene. nu eu, că mi-e lene. cineva cu dăruire şi disponibilitate, care vrea să se agite mult. să facă un proiect pentru o piaţă în care să vină exclusiv producători, ţărani, undeva în bucureşti. nu în centru, mai într-un titan/pantelimon/colentina, ceva. să vină ţăranii şi producătorii să-şi pună marfa acolo. să nu mai stea pe la intermediarii hapsâni, care le iau produsele cu un preţ de nimic şi le vând de zici că eşti la supermarket în aer liber. să aibă fiecare taraba lui închiriată, să aibă toate actele-n regulă (pfa, controale sanitare etc.) şi să-şi facă treaba.

citeam acu' vreo două săptămâni şi ceva de omul ăla care a vărsat mii de litri de lapte pe câmp pentru că nu îi lua nimeni, nici de pomană. lapte sănătos, cu actele-n regulă, cu de toate. a mers cu el să-l doneze parcă unui cămin de bătrâni, nu i l-au primit administratorii. de, panica e mare când eşti şi tâmpit. dar mie-mi place laptele. oare un om de genul ăsta n-ar avea un loc bun în piaţă? oare nu s-ar putea face şi-un fel de serviciu la domiciliu direct de la producători? ar face şi intermediarii ăia un ban cinstit. omul tratează direct cu producătorul, şi ştie cât costă şi transportul până la domiciliu.

deci, recapitulăm. să te duci când vrei tu în piaţă, să-ţi cumperi nutrient mai sănătos cu bani mai puţini şi după aia să te duci acasă şi să fii fericit că ai luat ce trebuie. sau să nici nu te duci în piaţă, să ţi se-aducă direct la uşă.

asta nemaipunând la socoteală relansarea microagriculturii. nu ştiu ce e aia, dar sună ca şi cum.

voi nici nu vă daţi seama ce-ar însemna.

p.s. dacă s-ar putea face cumva, când stabileşti bugetul pentru proiectul european, să scrii acolo: "250 de mii de euro îs buget special pentru şpăgi, că altfel nu ne iese proiectul", iar europa să zică: "da, ştim, uite banii, succes".

"şcoala altfel" şi "the human body".

ăsta e un post din categoria "tre' să-l dau, chiar dacă ştiu că s-ar putea să vorbesc la pereţi".

ieri am fost invitat să vorbesc unei clase de-a x-a în cadrul programului "şcoala altfel". a fost pentru prima dată în ultimii 10 ani când am intrat într-o sală de clasă de liceu, am fost oleacă emoţionat, aşa că am vorbit non-stop 4 ore, cu o singură pauză de 10 minute. toată clasa a fost acolo şi a participat de la început până la sfârşit - şi, credeţi-mă, nu-s nici pe departe nişte elevi-model.

am vorbit cu ei despre multe chestii. i-am întrebat şi mi-au răspuns. de şcoală, de viaţă, de acasă, de oameni, de tot felul de alte lucruri. şi-am ajuns la o concluzie, poate pripită, dar nu lipsită de argumente: ţara se duce dracului pentru că factorii de decizie nu au nici cel mai mic interes să se ducă-n altă parte. dezinformarea şi promovarea mediocrităţii (în cel mai bun caz) şi prostiei în canalele media. scăderea drastică a standardelor din învăţământ. manuale făcute pe contracte de pile, cu greşeli în ele, dar fără informaţiile necesare. profesori plătiţi foarte prost pentru a fi descurajaţi să facă treabă bună. şi aşa mai departe (sunt multe). toate astea sunt făcute premeditat. e chestie de ţară, e chestie de zonă, e un mecanism prea mare şi nu-mi dau eu seama de el, oi fi conspiraţionist.. nu ştiu. poate n-am înţeles cum trebuie.

dar.

după tot tapajul cu "the human body", după toată prosteala din presă, după toate părerile în necunoştinţă de cauză aruncate veros pe internet, după toate asociaţiile creştine şi înalţii prelaţi care - să fim sinceri - habar n-au pe ce lume trăiesc, vine ministerul educaţiei cu o poziţie oficială de la care te buşeşte râsul în timp ce-ţi faci bagajele spre o lume mai bună.

aşadar, ce-am înţeles eu din mentalitatea românilor când vine vorba de cei care au să le plătească lor pensiile:

• până acum, nu există nici un psiholog sau un medic psihiatru pediatru, nici măcar unul, specialist sau nu în psihologia copilului, care să fi semnalat vreun posibil impact negativ al expoziţiei "the human body" asupra copiilor şi adolescenţilor.
• toate - fără excepţie - panicile la nivel social şi opiniile potrivnice împotriva expoziţiei, fie că vin din partea bisericii, din partea părinţilor, din partea ministerului, sunt exprimate de persoane fără pregătire de specialitate în biologie, anatomie, medicină sau psihologie. şi, ce este cel mai amuzant, nici una dintre aceste persoane nu a vizitat expoziţia.
• mai mult, nimeni din cadrul ministerului învăţământului nu a fost interesat de opiniile unor oameni care au vizitat, totuşi, expoziţia.
• prin comunicatul său şi recomandarea sa "ca părinte" către inspectorate, domnul remus pricopie, ministrul educaţiei, îşi depăşeşte atribuţiile şi arată că nu-şi înţelege fişa postului. pentru că un asemenea demers este împotriva educaţiei. fără nici un fel de îndulcire sau înflorire, ministrul educaţiei a acţionat pur şi simplu împotriva educaţiei.
• muzeul "grigore antipa" numai n-a plătit profesorii şi inspectorii să vină să vadă expoziţia, să se lămurească. oricum, sunt extrem de diplomaţi în exprimare, dar nici nu te-ai fi putut aştepta la altceva.
• oricum sistemul de învăţământ e defect, dar asta e deja prostie pură: "începând cu clasa a IX-a, biologia nu mai figurează ca disciplină în învățământul românesc, deși, în mod paradoxal, examenul de Bacalaureat se poate da și la biologie/anatomie umană;", "admiterea la facultăți precum Biologia, Medicina Umană, Farmacia, Stomatologia, Biochimia se face pe baza susținerii examenului la disciplina anatomie umană".
• când fostul ministru, doamna ecaterina "abramburica" andronescu, se constituie în vocea raţiunii pentru educaţie, deja te gândeşti că şcoala n-a luat-o pe un drum greşit, ci e pur şi simplu pe arătură.

de nişte ani încoace, cam de când a intrat în uniunea europeană, românia începe să găzduiască o droaie de lucruri interesante, cu predilecţie în bucureşti. multe concerte, multe evenimente culturale, multe spectacole de tot felul, multe expoziţii. spre exemplu, acum zece, cincisprezece ani nici nu se punea problema să vină eddie izzard în românia. sau o expoziţie similară cu "the human body". ei bine, acum vin. şi ce fac ăştia care ar trebui să le promoveze şi să le susţină? le dau în cap. că, la dracu', românia are o imagine atât de bună pe plan extern, încât chiar e nevoie s-o zdrelim oleacă. icr-ul e strălucitor, rezultatele şcolare sunt formidabile, iar românii din străinătate sunt toţi nişte oameni excepţionali.

există o respingere de neînţeles pentru mine cu privire la ocazii de a vedea şi a face lucruri deosebit de interesante, cu care nu prea te întâlneşti de multe ori în viaţă. câteodată ai altceva de făcut, de acord, dar nu tot timpul. înţeleg respingerea habotnicilor şi spălaţilor pe creier: atâta pot. înţeleg şi respingerea oamenilor cu convingeri extremist-conservatoare - la fel, atâta pot. dar n-am să-nţeleg în ruptul capului de ce nişte oameni care ar trebui să susţină entuziast şi să încurajeze astfel de ocazii, dacă nu chiar să le creeze, sunt puşi de-a-ncurmezişulea.

este de neînţeles de ce ministrul educaţiei, domnul remus pricopie, care are în spate un astfel de cv, reacţionează ca un popă de provincie care le spune enoriaşilor să nu se ducă la şcoală, că cine ştie ce învaţă de-acolo. e ca şi cum ministrul sănătăţii, "ca biciclist", s-ar apuca să trimită şefilor de spitale o recomandare de a nu mai primi la urgenţe pacienţi cu fracturi deschise. e ca şi cum ministrul justiţiei, "ca economist", le-ar comunica tuturor judecătorilor să nu carecumva să accepte în tribunal cazuri în care e vorba de delapidare. e ca şi cum ministrul transporturilor, "ca şofer", le-ar recomanda regiilor de transport să nu folosească autostrăzile. şi, în fine, e ca şi cum ministrul culturii, "ca cititor", le-ar recomanda scriitorilor să-şi reducă operele la maximum 120 de pagini de fiecare. e absurd.

am mai înţeles un lucru. nu acum, mai demult. în afară de foarte puţine excepţii notabile, oamenii nu-şi schimbă mentalitatea. o societate avansează prin generaţii care se formează şi gândesc direct altfel, nu prin oameni care îşi schimbă modul de gândire. and preaching to the choir doesn't really change much. în principiu, ai patru variante de a o scoate la capăt cu un ignorant înrăit, iar dezbaterea cu argumente nu e una dintre ele: ori îi iei puterea de decizie, ori aştepţi să i-o ia altcineva, ori îl omori cu mâna ta, ori îl aştepţi să moară. depinde cât de mult te frige, cât de răbdător eşti sau cât de nepăsător eşti.

despre programul "şcoala altfel", îi mulţumesc foarte mult doamnei diriginte (nu am să-i menţionez numele) pentru invitaţie, şi mă mai duc şi mâine. sper că sunt de vreun folos. poate stabilim chiar ceva periodic.

până atunci, în schimb, m-am gândit că n-ar fi rău să mă duc să vizitez expoziţia "the human body", ba chiar tot muzeul antipa, că tot n-am ajuns acolo de când s-a renovat. şi cred că vreau să mă duc cu mai mulţi oameni. şi cred c-ar fi foarte mişto să vină elevi de generală şi liceeni. şi cred c-ar fi bine să fie în vacanţa de vară. spre exemplu, 25, 26, 27 iunie. nişte zile numai bune de ieşit din casă, imediat după ce intră şcolile-n vacanţă. şi, să vedeţi, e şi gratis. pentru că elevii de până la 18 ani au intrare gratuită în vacanţe. şi pentru cei peste 18 ani vreau o sponsorizare. iar pentru intrarea la "the human body" vreau sponsorizare oricum. ştiu elevi care ar fi fericiţi de lucrul ăsta. şi, pe cuvânt, n-o fac pentru liceeni, o fac pentru mine. pur şi simplu îmi place la muzeu când media de vârstă a vizitatorilor e cam cât am eu în capul meu - link-ul ăsta e spre event-ul de pe facebook, pentru cei care nu pricep chiar din prima, din tot felul de motive.

E cazul să fiu sincer.

Nu ştiu dacă e vorba de primăvara frumoasă de afară, dar azi a fost o zi lungă şi revelatoare. Mi-am dat seama că am greşit mult în ultimii ani.

Pentru că azi mi-am dat seama că Dumnezeu există. Aşa cum există şi Biblia, care este Cuvântul Domnului prin mâna Omului, şi aşa cum există şi sfinţii, şi miracolele. Iisus Hristos este Mântuitorul nostru şi cred că e bine de menţionat că, indiferent de datele obiceiurilor păgâne sau ale altor istorii, Iisus a murit pe cruce pentru păcatele oamenilor şi a înviat în a treia zi. Oricum, cei care au Fecioara ca zodie, la fel ca mine, au să înţeleagă de ce mi-am schimbat atât de mult punctul de vedere. Important este că mi s-au deschis ochii acum, şi nu atunci când e prea târziu. Pentru că, dacă mă uit în palmă, văd întreruperi în linia vieţii. Iar asta, totuşi, mă nelinişteşte.

Da, recunosc, sunt creştin.

the game.

so, i was thinking of designing a mmorpg. here are some features, feel free to pitch in.

• you can't customise your character before starting the game. random race, gender, place to start.
• pvp mode only. alliances can be formed, but each player has the option of breaking alliance at all times. also, friendly fire is always on. no sanctuaries, no combat-free zone.
• you start with zero primary skills, secondary skills, tertiary skills, and custom skills. you develop them throughout the game.
• five primary skills to upgrade: strength, dexterity, intelligence, charisma, soul.
• the secondary skills, tertiary skills, and custom skills are upgradable only if you upgrade the primary five.
• the health bar is random. influenced by account type, gameplay, other players, quests.
• the mana bar is calculated by a specific algorithm of three primary skills: intelligence, charisma, soul.
• game items: junk, normal, enhanced, magic, rare, unique. each item requires an amount of mana.
• each time you use mana to get an item, you must select the right amount of each of the three mana skills, which is always different, plus other primary, secondary, tertiary, and custom skills. even if you always select the right amounts, there's still no guarantee you get the item. so, good luck with that.
• a plethora of bogus quests - no level up, no gold, little-to-no xp, a lot of active gameplay.
• the xp seldom helps you level up. levelling up is made either through alliances with other players you don't really like (or like, if you're lucky), or by yourself - but that usually requires much more active gameplay.
• you get an account by random selection. once you receive an account, you get an upgradable console and you're automatically logged in.
• your account has a limited gameplay time, and you don't know how much that is. idle time counts as gameplay. there is no afk, there's no logging off/on.
• awesome graphics. well, less awesome for some players that have blind characters. same goes for every other sensor. the realms are extremely realistic and the console is the latest tech. i'm really going for the whole nine yards.
• it's always hardcore mode. you die in the game, that's it. no saves, no respawns, no new accounts.

yeah, it's a bad idea. who the hell would buy this.