azi e noapte.

.. şi iar încep să nu dorm. şi iar fac pe nebunul cu mine. şi iar sunt alb ca varul şi am orbite violete. deja nu mai simt oboseala, nu mai simt că mi se închid ochii, nu mai simt somnul.. simt că mi s-au atrofiat muşchii, că nu mai pot să mai mişc din degete pe tastatură, că mă dor încheieturile, că am bufeuri, că mă ia cu cald la tâmple, pe gât şi pe piept şi cu frig pe interiorul coapselor.. mă simt bolnav. cred că asta e calea cea mai bună către ipohondrie. încep să-mi imaginez ce fel de analize mi-ar ieşi acum, cum as leşina de spaimă la vederea lor, cum m-aş îmbărbăta şi mi-aş închipui că am să trec peste asta, cum m-aş pune pe picioare încet, dar sigur, cum aş reveni la o viaţă fizică (şi psihică), dacă nu sănătoasă, măcar încadrată în nişte parametri normali..

cred că e adevărat. cred că nu sunt în stare de ceva bun decât dacă mă lovesc tare de tot cu capul de pragul de sus. doar că de-aici se ajunge la trei lucruri: ori te trezeşti la realitate (de preferat), ori se "tăbăceşte" foarte bine ţeasta, astfel încât nu mai simţi nici un fel de prag, ori îţi zdrobeşti capul şi mori.

îmi plac dimineţile. orice fel de dimineţi. şi cele mohorâte, şi cele însorite. îmi plac dimineţile în care intru cu picioarele în rouă şi mă înţep pe faţă cu ace de brad, îmi plac dimineţile în care ies din cort şi dau cu nasul în valurile mici-mici şi roşii de soare. îmi place să iau viaţa de la zero. cred că aş fi un fel de campion al sisifilor. recunosc, îmi place să împing un bolovan fără nici un rost.

sper să dorm.