cum e să mănânci la mcdonalds.

experiment încheiat.

prima chestie care te izbeşte e mirosul. în rest, arată extraordinar. aproape perfect. tras cu linia. culori în combinaţii fericite, nu prea tari, să nu şocheze clienţii. care clienţi sunt la fel de traşi cu linia ca şi decorul. totul sclipeşte, totul e nichelat, neosetat, automat. nici un colţ ascuţit, totul e bont, rotunjit, să nu existe pericole de accidente. e cald şi bine, poţi să şi dormi. pe pereţi sunt litografii tâmpite care nu exprimă nimic. bună ziua, bine aţi venit. - pac! un zâmbet tras cu linia. vreau să mănânc ceva. un meniu, nu ş' de care. doriţi şi desert? fără zâmbet. da, doresc şi desert, uite-aşa, de-al dracu'. ştiu că le fac vânzare androizilor ăstora, dar am auzit că pun un caramel dat dracului peste îngheţată. îmi iau tava şi mă duc la masă cu un sentiment de ia te uită cât de dobitoc pot să fiu. parca simt o linie călduţă pe faţă, care-mi trage-un zâmbet. strâng din măsele şi mă aşez pe un scaun nichelat, cu o imitaţie moale de piele. stau şi mă uit la demonstraţiile de geometrie estetică din faţa mea şi mă gândesc că, dacă tot am plătit ceva pe ele, aş face bine să le şi mănânc. simpatici cartofii prăjiţi: au un gust zeiss, decupaţi dupa măsurători cu şublerul, prăjiţi în ulei de arahide. sos de brânză, sos de roşii sau sos de oţet la salată? / toate trei, mulţumesc. poate le dau vreun gust, continui în gând. un drac. mâncare fadă, pastelată, inodoră, papilele mele gustative şomează, aş prefera o aspirină. între tavă şi mâncare e o bucată de hârtie cu ultimele cuceriri în domeniul gastronomic ale celor de la mcdonalds, de parcă n-ar fi destul că sunt acolo şi le mănânc produsele. mă simt ca în hrana verde. îmi imaginez tot felul de scenarii, iar zombies ăştia zâmbitori din jur nu fac decât să-mi aţâţe imaginaţia. înghit pe nemestecate, nu ca aş avea ce mesteca prea mult. toate - absolut toate - produsele sunt uşor de înghiţit. dacă încerci să le mesteci mai temeinic, te trezeşti că sunt deja pe gât în jos, trituraţia nu-i pentru ele. mă trec tristeţi existenţiale cu gândul la sursele de hrană ale omenirii. în sfârşit, termin de mâncat şi plec. las totul acolo. din momentul în care am ieşit pe uşă şi nu mai sunt sub influenţa căldurii şi mirosului îndobitocizant, mi se ridică de pe ochi o pânză galben-pai. mă simt de parcă aş fi ieşit dintr-un salon de spital. respir dracului din nou. peste 5 minute, când mi se face din nou foame, mă trece un gând pe care îl am de fiecare dată după ce merg la mcdonalds (din ce în ce mai rar): n-am să-mi parchez niciodată bicicleta aici - prefer primul nor. cu o condiţie, să nu fi ajuns cei de la mcdonalds acolo inaintea mea.

cum arata universul.

acum ceva vreme, au fost doi oameni care au adoptat - mai mult in gluma - sintagma a disturba echilibrul.

ma comport in feluri diferite atunci cand mi se disturba echilibrul. depinde de natura echilibrului si de cea a disturbarii. pot sa rad, sa fluier, sa ma incrunt, sa fiu superficial, sa plang, sa am nervi.

e destul de dificil sa ma trezesc cu echilibrul disturbat. in general, nici macar nu e amenintsat. e o intreaga retsea de fantome, nisipuri miscatoare, ziduri, prapastii fara fund si alte asemenea care-mi pazesc echilibrul. muritorii de rand nu ajung niciodata acolo, sunt buni doar la intarirea armatei de fantome. iar pe semizeii care se teleporteaza ii numar pe degete. evident, imi pot disturba echilibrul de unul singur. imi pot induce stari disturbante, in bine sau in rau.

in ultima vreme, echilibrul imi este disturbat din ce in ce mai rar si mai greu. incep sa cred ca traiesc intr-o lume de muritori, in care semizeii isi pierd statutul. parca as vrea sa cred ca e vina mea, ca de fapt astia se chinuie, incearca, dar eu am dezvoltat un handicap, un blocaj, ceva neprevazut in retseaua de protectsie a luat-o razna.. sper ca e asa. pentru ca altfel am sa ma trezesc intr-o buna zi incercand cu disperare sa fac drumul mai usor catre echilibrul meu celui mai comun muritor (daca n-am inceput deja - la dracu`, ce-s cu gandurile astea panicarde!?). asta este o actsiune esuata inca dinainte de a fi inceputa. povestitorul nu controleaza personajele, asta e regula. atunci cand personajele sunt simple marionete, povestea nu mai are nici un farmec. cred ca asta ar constitui un bun motiv de sinucidere, ar fi disturbarea definitiva a echilibrului. sau acum incerc cu disperare sa-mi induc o stare disturbanta. si abia am scrijelit tot icebergul asta..

ce chestie.

"iar am prins răsăritul"

.. de ceva vreme încoace nu sunt lăsat să pierd nici un răsărit, oricât de mohorât e. văd o lumină la o fereastră. e înaltă şi îngustă, de lemn vopsit în roşu-închis, de-acolo vine răsăritul. are să se piardă încet din fereastră.. şi, pe măsură ce se pierde, cerul are să se lumineze, pentru că în spatele ferestrei este cealaltă emisferă a pământului.

nori albi, deja înroşiţi pastelat de lumină. dacă mai privesc mult norii, înnebunesc; vreau acolo. vreau să zbor gol-puşcă, vreau să miros a aer, vreau să se lipească soarele de pielea mea, vreau să iau o gură de nor şi să mă transform într-un demon de zăpadă.. subţire, şui, uşor, zâmbitor şi calm. să bată soarele în mine şi să mă încarc din lumină. apoi să mă uit în jos şi să văd multe, multe culori. şi să scriu cu norii, să am un scris de şcolar, şi să întruchipez multe, multe alte planete, sfere de nori pastelate cu purpură.

mulţumesc, norule.

hm.

si din nou.. ma uit afara. tot pe fereastra mansardei. vad acoperisuri rosii, hornuri, peretsi ce-si ranjesc plagile hidoase de caramida si tencuiala. si mai vad jungla. e o jungla gata sa erupa, sa distruga, sa inghita. vegetatsie neagra si cenusie, zeci si sute si mii si milioane si miliarde de crengi. acoperisurile si hornurile sunt pierdute intre ele. de fapt, daca stau si ma uit mai bine, antropizarea asta s-a facut dupa voia naturii; ce oximoronic vad azi. strazile sunt invizibile, probabil napadite de lastari. oricum, imi este clar ca toate aceste asezaminte si vetre omenesti au fost cladite doar acolo unde nu-s copaci, n-au vrut sa deranjeze prea tare. deja vad cum o fundatsie de casa e inclinata de un vrej care sta sa explodeze gri. tot orasul e inghitsit de jungla antropica pe care o meritam. o padure de plopi anarhici, niste umbrare de vitsa de vie care trec prin ziduri si care nu se opresc niciodata. cutsite si tentacule. crengi si ramuri subtsiri, scheletice, negre, uscate care abia asteapta sa sparga asfaltul. spectacolul jalnic al existentsei mizere si meschine pe care stirpea mea o duce. hornurile de caramida roscovana tencuita cu nisip sunt innegrite.. oare de ce? de fum. sau de umbra de dedesubt a furiei cu care au sa inceapa sa apara lastarii negri. din ziduri, din borduri, din trotuare, din asfalt, din ciment, din piatra seaca au sa iasa jungle de naturi la fel de seci si de uscate. dar au sa fie libere. natura se adapteaza si se perverteste.

mă prefac că-s filosof.

stăteam aşa şi mă gândeam. la perfecţiunea imperfecţiunii, sau, mai bine zis, la perfecţiunea conţinută de imperfecţiune. mă prostesc. mă prefac că-s filosof. mă gândesc că, dacă fals implică orice (logica de clasa a noua, parcă), atunci fals poate implica adevărat. presupun că fals implică adevărat şi echivalez perfecţiune cu adevărat şi imperfecţiune cu fals. imperfecţiune implică perfecţiune.

nici un om nu-i perfect. nici pe departe. dar tocmai chestia asta poate conţine perfecţiunea. e o sclipire, e o închipuire, o briză, o săgeată, o vibraţie, o înălţare din sprânceană, o atitudine. şi abia atunci începi să vezi. tot. şi parcă, parcă începi să înţelegi ideea cu după chipul şi asemănarea sa. sau poate că-i o amăgire, toată chestia asta. poate-i o greşeală în matrice, poate că-i o eroare de judecată. o imperfecţiune, ceva. ce cerc vicios şi viciat - imperfecţiunea implică perfecţiunea.. şi-o luăm de la capat.

umerii mei

"se anunta a fi o zi suuuuperba"

.. stau cu spatele la luminator. pe peretele din partea mea bate deja un soare portocaliu aproape rasarit.. si ce-i mai interesant, vad umbra caldurii proiectata pe perete, rotocoale fluide bidimensionale, mici implozii si explozii..

uit de fiecare data sa ma uit la dimineatsa. cateodata nici nu vreau s-o vad. chiar ma incrunt la gandul ca e dimineatsa. am avut nevoie doar de un anunts recurent de incepere de zi ca sa ma indragostesc de ciripitul unei vrabii care sta pe pervaz. miroase a soare nou, a frunze abia nascute si a flori de copaci.

intr-adevar, se anuntsa a fi o zi superba. multsumesc pentru noapte.