probably the best series on its niche, if one can even speak of such a thing when it comes to a show which, in its eight years, gathered billions of fans.
everybody dies, but not without having their cake.
but enough about that.
to follow: five parts of something which i have not seen yet, with the exception of the first 2'25'', right after daniel radcliffe gets the word "fan" under his name.
also, for viewing this blasted surreal proof of actor's art and british comedy, here's this:
puya era cât de cât mişto când era bă'e-ţeaaş în la familia.
iris era mişto când.. ăă.. n-a fost niciodată mişto, de fapt. dar parcă iris nu era chiar în asemenea hal de penibil mai demult, când stătea numa' pe cover-urile alea vechi. (observaţi că nu mă iau de convalescentul minculescu.)
iar foo fighters e într-atât de mişto încât e undeva la ani-lumină distanţă de rândurile de mai sus.
acuma:
the original.
şi bătaia de joc.
ceea ce mi se pare fantabulos de ironic este că avem "the pretender" într-una şi ditamai codurile de bare peste tot în cealaltă. habar n-aveţi cât de subtili sunteţi, cat music.
p.s. science-fiction: un videoclip românesc nou care nu începe şi/sau nu se termină cu ditamai sigla casei de producţie sau casei de discuri sau ce dracu' o mai fi aia, băgată nesimţit de sclavagiator în videoclip. sau, mai rău, în versuri ("ha ha ha prodaaacşăăăn!").
cred că aveam nevoie de o zi-lumină de lucru cu foarte puţin creier spre deloc. are timp să se defragmenteze. îţi setezi priorităţile. spre exemplu, acum zonguresc "roll away your stone" şi "the cave".
dar să n-o lungesc.
cazul 1. toothless are nevoie de scut nou. firma "cain & abel srl" din autovit să se-mpuşte, că de-o săptămână mă ţin că aduc scut, că scutul e la un coleg, că lucrează la reprezentanţă, că-l aduce după programul lui de lucru, că e pe drum, că mai are oleacă. drept urmare, în ultimele două zile nici c-au mai răspuns la telefon. cine-o cumpăra de-acolo, să se-mpuşte şi ei.
cazul 2. nichituş are nevoie de-o intrare capitală-n service. mi-e lene s-o duc în crângaşi, la ion, că e şi aglomerat acolo, aşa că zace cam mult pe scară.
după ziua de ieri, pe la miezul nopţii trecute, am lămurit aceste două cazuri cu doi colegi de lucru hâtri, mucaliţi şi aprigi, care, mai nou, candidează şi la titlul de utilitar.
paranteză. cuvântul "utilitar" e substantiv. nu l-am inventat eu cu sensul ăsta, dar cred că am să-l adopt. pentru că, vrem nu vrem, toţi avem nişte utilitari. inclusiv eu. omul fără utilitari e ca brelocul fără cheie, ca ziarul fără parizer ("parizier". hm. ăsta e un cuvânt pentru revdepov. revenim), ca scaunul fără spătar şi, în sfârşit, ca saxofonul fără muştiuc. utilitarii sunt nişte persoane plăcute, simpatice, cu care în mod normal ai o relaţie personală limitată şi pozitivă. de ce îi cheamă "utilitari"? pentru că sunt meseriaşi pe branşa lor de lucru şi, ca atare, când ai nevoie, îţi oferă serviciile lor de meseriaşi practic pe gratis, o dată în virtutea relaţiei bune pe care o ai cu ei, şi a doua oară pentru că sunt simpatici, pozitivi şi, în general, băieţi buni. pe ei îi suni când ţi se strică lucruri. ţi s-a stricat computerul, ţi s-a stricat maşina, ţi s-a stricat bicicleta, ţi s-a stricat televizorul - vorbeşti cu un utilitar: "auzi, cum îmi rezolv şi io bicla?" şi gata paranteza.
ce-ţi cer utilitarii în schimbul serviciilor lor - cam nimic. varianta arhicunoscută e "dai o bere". sau "dai un pepsi", pentru ăia mai ciudaţi, cu accent moldovenesc.
din momentul ăla, discuţia decurge oleacă tâmpit, dar aproape întotdeauna pe acelaşi făgaş. vă prezint o schemă.
- bă, mă laşi? nu-ţi dau o bere. zi-mi cât costă şi îţi plătesc cât face.
- du-te, bă, că ne ştim. nu-ţi cer bani, ce-ai? dai o bere, că nu e mare chestie nici ce-ţi fac.
- fii, mă, serios. dacă vii la mine şi mă rogi să-ţi fac un eveniment, io îţi cer bani!
- da, da' faci şi tu un discount, că suntem prieteni.
- .. mngggh.. mda, fac, da' nici chiar aşa!
- păi nici ăsta nu e un eveniment! şi de ce să-ţi cer o grămadă de bani dacă o rezolvăm simplu?
- deci, nu e ok, mă. serios.
- bă, n-auzi că nu-ţi iau bani?!
- .. bine, mă.
nu e bine. că mai vrei să mai lucrezi cu ei. mai vrei să mai faci poante tâmpite cu ei. deci, care e preţul corect pentru un serviciu de genul ăsta, făcut de oameni cu care lucrezi de multe ori, cu care mai ieşi la o bere pur şi simplu, şi care nu-ţi acceptă banii? în primul rând, clar nu trebuie să înţelegi greşit expresia generică şi să le dai o singură bere, că renunţă singuri la titlul de utilitari.
şi m-am gândit.
baxul.
nu îi plăteşti, că îi jigneşti, nu le dai nici o singură bere, că e ca dracu'. dar le dai un bax. nu un sixpack, un bax. un carton mare, cu plastic deasupra. en gros. 24 de cutii de bere. logica e adaptată, principiul spune că, după cum nici un om ieşit în lume nu s-a dus vreodată cu un singur pachet de kent la doctor, ci cu un cartuş întreg, nici tu nu vii cu o bere sau o sticlă de pepsi la ăla care te scoate din încurcătură cu ingineriile. bine, totul e relativ cu valoarea serviciului prestat, desigur; dar, dacă am un om care îmi caută o foaie de tablă de doi metri pătraţi, o galvanizează, o bate, o îndoaie, o taie, o modelează, o face scut pe modelul original şi i-o montează lui toothless, îi dau banii pe tablă, dar îi iau şi un bax de bere. clar e sub preţul lucrării, dar la fel de clar e un gest ce reflectă preţuirea. şi funcţionează principiul proporţiilor: un bax de bere pentru scut, şase sticle de doi litri şi jumătate pentru o reparaţie de bicicletă - e între "o bere"/"un pepsi" şi cât face, de fapt, serviciul. fix unde trebuie. mai ales că n-au să te lase să pleci până nu bei "o bere" sau "un pepsi" cu ei. la fel de generic.
paranteză. fiind vară, ogoiţi-vă cu cheltuielile la nivel de răcoritoare şi/sau bere. nu iei un bax de votcă sau de scotch, mai degrabă plăteşti serviciul. închidem paranteza.
aşa. aţi înţeles, sper. şi vă mai zic o chestie: cel mai mişto e când oamenii ăştia ies din meseria lor şi pur şi simplu bei o bere cu ei. când n-ai treabă cu ei şi eşti liber de orice constrângere politicoasă cretină şi faceţi poante ca tâmpiţii.
a! important pentru fete: toată poliloghia de mai sus cu dialogul şi preţul corect se anulează când eşti fată şi ai nevoie de ceva de la vreun utilitar. ăla nu-ţi cere nimic şi n-ai cum să-l clinteşti, s-ar simţi jignit să-ţi accepte orice atenţie materială pentru simplul motiv că el vrea doar să se culce cu tine şi să ştie că că te-a atras prin meserieşenia lui. pentru că utilitarii sunt, la urma urmei, nişte tipi romantici şi morali.
bă. reveniţi-vă. e făcătură, dar e gândită prost. nu poţi să te sinucizi împuşcându-te de trei ori. şi în gât. după primul trăgaci pici lat, chiar dacă nu mori. şi cum vine aia trei plăgi împuşcate, vorba lu' traiu: "hai, că a intrat glonţu' printr-o parte ş-a ieşit prin ailantă. da' a treia?". un glonţ tras din point blank nu se opreşte în gât, nu prea are în ce, cartilajele traheii nu-s din kevlar. şi-n rest e ţesut moale, mai ales la năstase. nici măcar în vertebre nu se opreşte. doar dacă n-o fi tras cu alice, ca după prepeliţe.
năstase e un tip cu sânge rece şi trecut prin multe. nu e omul căruia i se întunecă mintea, şi clar nu e omul care fie atât de inconştient şi atât de tupeist. decât dacă ştia că nu păţeşte nimic. dacă ţinea într-adevăr să moară, îşi punea pistolul la tâmplă. aşa că, dacă ambulanţa chiar l-a ridicat cu plăgi împuşcate, aş spune că, în cel mai science-fiction caz, a tras cineva pentru el, cu grijă, la unghiul potrivit. altfel, s-o fi crestat oleacă în oglindă cu briciul, după ce-a dat trei pocnitori în sufragerie, rămase de la revelion.
dar sincer. io cred că a tras el aiurea de trei ori cu pistolul, a chemat o ambulanţă prietenoasă cu paramedici prietenoşi, şi-a pus, frumos, un fular (io ştiu că ambulanţele-s dotate prost, da' chiar cu fulare în trusa de intervenţie nu cred că umblă ăştia), şi hai la spital, la nişte doctori prietenoşi.
deznodământul probabil: are să stea în spital, netransportabil, au să-i oblojească doctorii prietenoşi nişte plăgi pe care tot ei i le fac, eventual, în siguranţă, sub anestezie, să nu simtă, dar să dea bine la control, şi după aia n-are să mai suporte regimul penitenciar, psihiceşte, fiziceşte şi vârstniceşte, aşa că o să beneficieze de un arest la minunatul său domiciliu, eventual redus la o treime, că e o sentinţă sub 10 ani şi el are peste 60. deci, 8 luni de stat acasă. văcănţicăăăăăăă! şi asta în cel mai rău caz. şi ponta are să-şi ia aripioarele de înger păzitor, iar băsescu are să-şi înşurubeze coarnele de diavol răzbunător.
yaaay!
hai. că e joi, nu-i vineri. nu plecaţi la mare, nu vine week-end-ul. aveţi treabă. ca şi mine, de altfel.
update: cică nu mai sunt trei plăgi, e una şi bună. de glonţ de 9 milimetri. care i-a rămas în gât. s-or fi prins că e tâmpită rău povestea şi-au mai destâmpit-o oleacă, nu de tot.
iar update: cică nu e una, sunt patru. bă. da' mai dă-o-m..
şi-ncă un update, ia citiţi voi aici, părere avizată de om care chiar s-a uitat la televizor şi-a urmărit situaţia, nu ca mine.
p.s. vasile, n-ai suflet dacă nu faci un episod cu mîţa pe tema asta.
when it's hot outside and a third of my day consists of driving around after various car parts, while the other two thirds are mainly meetings and work, i stop and ask myself: when did this happen? how did i get here? who am i? am i losing it?
and then i look at a gift i received not long ago. it's been on the desk since the day i got it, because i never had any use for this kind of object. so, in a matter of seconds, i blinkwrite my identity in that gift and i grin. i'm still a kid, but i'll be tricking the grown-ups even more. it's a blue leather wallet and it's going places.
pentru cei care au deschis televizoarele mai târziu, eu stau în bucureşti. şi, stând eu în bucureşti, mă doare fix în cot de cine e preşedinte, de cine e prim ministru, primar, de oprescu, de pp-dd, de prigoană şi, da, oroare, şi de nicuşor dan.
pentru cei care n-au închis tocmai acum televizoarele, după asemenea blasfemie, vă spun doar că de bunăciunea aia führeristă, motociclistă şi karatistă de lia olguţa vasilescu nu mă doare în cot.
aşa. acum vreo două zile (give or take), am primit un ghiont oleacă necoplanar cu universul meu de cetăţean jemenfichist, un ghiont suficient încât să mă gândesc să investighez şi zona asta, de aplecare spre binele aproapelui meu, de grijă, de implicare, de toate tâmpeniile posibile care ţi-apucă drăgăstos spiritul de gât şi-l trag în jos, fix cât să-l ogoaie cu un genunchi în piramida nazală.
dar să nu credeţi că am pus chiar osul la treabă. hell, no. azi-noapte (sau dimineaţă, posibil), pe drumul spre casă, în timp ce feream nişte rifturi de pe iancu de hunedoara, am avut o epifanie. (epifaniile astea nu-s o chestie muncită. ele sunt ca nişte muze. vin, aşa, la mine, goale-puşcă, mi se tolănesc pe cortex şi îi dau să mănânce boabe de struguri. deci, ce alt context mai bun pentru a hotărî să-mi aduc aportul contributiv la dezvoltarea în bine a vieţii şi la ridicarea nivelului calităţii acesteia mai vreţi.) ei, epifania asta mi-a spus: ce-ar fi să ai o idee, o strălucire de geniu, ca multe altele, şi să găseşti o modalitate prin care să fie toată lumea fericită? iar eu i-am spus: mmm, mblunu. slurp. gulp. după ce-am înghiţit boaba de strugure, n-am mai simţit nevoia să-i spun nimic. exact cum nu simt nevoia să împart scotch-ul ăsta cu nimeni.
toată scena de mai sus s-a petrecut într-o fracţiune de secundă, la ieşirea dintr-un rift şi călărirea altuia. coloana sonoră a epifaniei a fost un "hrdnîncmgh" înfundat. ăla a fost momentul în care m-a găsit strălucirea de geniu. martin luther king a avut un vis, eu am avut o idee. o idee prin care toată lumea are fie fericită. acum, ştiu ce-aveţi să spuneţi, da, aveţi să spuneţi: andi, nu fi naiv, nu se poate ca toată lumea să fie fericită! ba se poate. şi ăsta e momentul în care mă aplec spre binele aproapelui meu, sunt măcinat de grijă şi mă implic.
deci, cu play, înainte, marş.
ştim cu toţii că motivul de căpetenie pentru care românii intră în politică sau, în general, vor poziţii de conducere, e să ajungă la banii ăia mulţi, în care să-şi vâre mâinile până la şolduri şi să zvârcolească din picioare ca nişte râme care vor să intre în pământ şi, brusc, se trezesc cu picioare şi nu ştiu la ce folosesc. şi mai ştim cu toţii că, printre altele, proiectele megalomanice sunt o metodă excelentă de zvârcolire, numai gândiţi-vă la catedrala mântuirii neamului şi la autostrada suspendată. dar bucureştiul suferă de la astea. demonstrează, iese în stradă, face marşuri pe biciclete, dă like-uri, se descurcă şi el cum poate. cum să-i împaci? cum să rămâi şi cu banii, dar şi cu iubirea poporului? nu faceţi şi voi level up? nu vreţi să aveţi şi avere, dar şi recunoaştere? metoda e atât de simplă, încât mai că-mi vine să cred că n-am inventat-o eu, ci i-am adus doar îmbunătăţiri substanţiale.
m-am gândit la nişte proiecte megalomanice pentru oamenii ăştia. dar nu orice fel de proiecte megalomanice. astea-s pozitive. bune. de partea luminii. care să ajute cetăţenii, fără să omită a îmbogăţi şi iniţiatorii/edilii/dezvoltatorii/administratorii/rudele lor de până la gradul patru. şi care să le scrie numele în istorie cu litere nemuritoare, cântate de barzi. win-win situation. toată lumea să fie fericită.
spre exemplu.
campusul universitar "marean vanghelie".
lângă oraş. înspre bragadiru, încolo. sunt sute de hectare numai bune de cumpărat la preţ preferenţial şi transformate într-un campus universitar la nivel occidental, cu staţie de metrou (ce mai e una în plus, la câte staţii de metrou îs deja în construcţie), cu dormitoare, o cantină, o sală de festivităţi, una de sport, săli de lectură, un parc şi chiar o bibliotecă. imaginaţi-vă numai bugetul acestui proiect. toţi urmaşii lui vanghelie ar fi asiguraţi pentru următorii două mii de ani, fără să ridice un deget. iar vanghelie însuşi ar avea o statuie de bronz, înaltă de opt metri, chiar în rondul principal, imediat cum intri în campus, în faţă, înfăţişându-l aruncând în sus o tocă suspendată veşnic prin unde magnetice. ca-n "odiseea spaţială".
spitalul general şi centrul de cercetări, diagnostic şi tratament "sorin oprescu".
nu vorbim despre competenţele medicale ale primarului capitalei, e lucru binecunoscut că-s formidabile. nu vorbim nici despre competenţele lui administrative de când e primar, că jelim trei săptămâni. nu. dar autostrada aia suspendată merită o soartă mai bună ca a unui copil născut cu sindromul down: adică să nu se nască niciodată. cu miliardul ăla şi jumătate de euro estimat ca buget, plus tradiţionala triplare sau cvadruplare din mers a cifrei, se poate face un centru medical şi de cercetări la nivel occidental, cu spaţiu extins pentru pacienţi, în care să se asigure servicii medicale la nivel occidental. nu de alta, dar cam ducem lipsă. un loc foarte bun ar fi în regie, pentru că studenţii s-ar muta oricum în campusul universitar "marean vanghelie". evident, oprescu însuşi ar avea o statuie de bronz, înaltă de opt metri, chiar în rondul principal, imediat cum treci de pasajul basarab, de care e atât de mândru, înfăţişându-l cu un stetoscop vindecător în urechi.
academia sportivă pentru copii şi juniori "gigi becali".
pe care izlaz vrea el. şi să fie cam ca aia din qatar. cu terenuri de fotbal, tenis, rugby etc. făcute la standarde înalte, cu antrenori şi profesori performanţi, cu scouteri meseriaşi, tot tacâmul. mai important e că becali însuşi ar avea o statuie de bronz, înaltă de opt metri, chiar în rondul principal, imediat cum intri, înfăţişându-l cocoţat pe un maybach de bronz, ridicând victorios o rangă de bronz. tot ca-n "odiseea spaţială".
parcul naţional, universitatea şi institutul de cercetări ştiinţifice "piedone".
în română, "berkeley" se traduce "piedone". berkeley e un oraş, la fel e şi piedone. imaginaţi-vă ce-ar însemna ca în spaţiul ăla de la vitan să existe un asemenea centru de studii şi cercetări, aşa, în mijlocul naturii, unde ştiinţa şi artele să îşi dea mâna şi să joace o horă în jurul lui piedone însuşi, tras în bronz, înalt de opt metri şi lat de zece. desigur, după program, osteniţi, învăţăceii ar adăsta la umbra palmierilor din deltă şi şi-ar frige, fericiţi, nişte fleici de pelican pe grătar.
reţeaua de infrastructură "sorin oprescu".
de fapt, aici mi-a început epifania. în locul autostrăzii ăleia suspendate aş prefera să se asfalteze cum trebuie, cu nemţi, cu ce vrea el, bucureştiul. să se refacă bulevardele, arterele, străduţele, să nu mai fie gropi. oprescu să-şi picteze numele pe asfalt, în loc de zebre, stop, bus, taxi şi haşurările alea din intersecţii să fie scris numai oprescu. înţelegem noi. în inelul central să nu se meargă decât pedestru sau cu bicla, pe piste de biciclete placate cu început şi terminat de oprescu. să se construiască în subteran, prin zona centrului, o parcare cât palatul parlamentului, unde să te ghideze la mişto reprezentări holografice de opt metri înălţime ale lui sorin oprescu, fumând ţigări holografice şi făcând poante cretine holografice. imaginaţi-vă banii. numai imaginaţi-vă.
m.a.d. concert arena, unde acronimul vine de la "my angel daniel".
despre ce e vorba în biserica ortodoxă română? despre o turmă de oameni extaziaţi care aruncă bani şi se înghesuie orbeşte să asculte nişte indivizi care ies din culise în haine strălucitoare şi prestează artistic. păi nu mai bine bagi jumătatea aia de miliard de euro pentru catedrala mântuirii neamului într-o arenă de concerte mai mişto ca madison square garden şi mai mare ca werchter? dane, cu tine vorbesc. spaţiul e acelaşi pe care-l ai acum, doar că ai avea asigurate nişte zeci de mii de oameni la fiecare eveniment, posibil chiar sute de mii, la festivaluri; zeii ar fi chiar în faţa ta, pe scene, biletele şi abonamentele ar costa mult mai mult decât cotizaţia obişnuită la cutia milei, şi nici nu mai aduc vorba de sponsori. viitorul e-n tineret, dane, şi ţi l-ai cam îndepărtat de biserică! bătrânii ăştia care-şi înghesuie ultimii bani de pensie în mercedesurile voastre au să moară, şi să te văd după aia de unde mai faci rost de donaţii! şi, dacă tot ai bor-ul orientat zdravăn spre afaceri, turism, contrabandă cu alcool şi aşa mai departe, de ce nu faci un lucru deştept cu proiectul ăsta? banii pe care-i dai pe catedrală îs mult mai mulţi decât e nevoie pentru o arenă de concerte, şi, bun, furi de rupi din buget, dar după aia ce faci, stai la ciupeală cu acatiste, lumânări şi cutia milei? oleacă de demnitate, ce dracu', doamne iartă-mă. mai ales că tu însuţi ai avea o statuie de bronz, înaltă de opt metri, chiar la intrare în arenă, imediat cum intri în parc, înfăţişându-te în genunchi, cu patrafirul aruncat pe după umăr, barba vâlvoi, ochii holbaţi, gura căscată a răcnet, braţele în aer, degetele răşchirate, cu expresia aia de veneraţie extatică pe care o au rockerii când îl văd pe eddie cum îl bate pe umăr pe bruce. sau când te bate dumnezeu pe tine, e aceeaşi chestie.
.. cum ar fi viaţa într-un astfel de oraş. să te trezeşti dimineaţă în campusul lui vanghelie, să te duci la şcoală cu metroul în universitatea lui piedone, să-ţi faci doctoratul acolo, să cunoşti pe cineva la un concert death metal pe arena lui daniel, să faceţi copii, să-i daţi la tenis şi la înot la academia sportivă a lui becali, să-ţi laşi maşina în parcarea lui oprescu, să mergi pe biclă până unde ai treabă prin centru, să ai asigurare medicală şi să te tratezi în regie.. cum ar fi viaţa într-un astfel de oraş.
scriu rar spre deloc de politică, şi, de obicei, dau cu sictirul. aşa e şi de data asta.
nu am ce discuta pe marginea preferinţelor mele electorale, au rămas aceleaşi de ceva vreme încoace. nu mă simt reprezentat de nici un candidat şi nu cred că mă puteţi convinge. nu mă interesează şi nici nu mă afectează câtuşi de puţin rezultatele alegerilor. acesta e un post mai mult pe post de exerciţiu de logică elementară de motivaţie. de acţiune şi reacţiune. şi l-aş fi scris, probabil, indiferent de context.
lucian mândruţă a pus mesajul ăsta pe facebook acum vreo două ore. acum vreo douăzeci de minute îmi ajunsese pe plank; când am să apăs eu "publish", probabil se cheamă deja viral. omul e persoană publică şi are o vizibilitate destul de mare pe internet. şi l-a mai şi băgat de două ori. mi-am pus răspunsul în dreapta, pentru că sunt convins că are să se piardă prin avalanşa de comentarii care lasă mult în spate orice urmă de creier (posibil să greşesc, le-am citit mai pe sărite).
despre formulele de politeţe am mai vorbit. n-am pretenţia să fi şi schimbat ceva cu asta, cutumele mondiale milenare îs cel mai greu de dezrădăcinat. e ca şi cum aş veni la tine, aş vedea că eşti îmbrăcat după ultimul răcnet de hipster, mi-aş înfrânge pornirea de a-ţi trage un pumn în gât şi te-aş întreba: "ţi se pare folositor să stai îmbrăcat când eşti de unul singur acasă şi e cald?" răspunsul logic este "nu". pentru că hainele au două scopuri, strict uzuale: să-ţi ţină de cald când ţi-e frig şi să nu te arate gol în faţa lumii. primul e fizic, al doilea e psihic, aici intră şi catastrofa aia de-i spuneţi "modă", nu dezvolt că n-am chef şi e evident (cică replică: you spend all the money in the world on expensive clothes, yet the best moments in life are when you're naked). dacă eşti singur acasă şi e o temperatură normală, scopurile alea îşi pierd scopul. ar trebui să fii dezbrăcat. dar, deşi toate astea sunt clare, răspunsul tău are să fie "ăăă, da.. ucgh!" (ultimul răcnet de pumn în gât), pentru că eşti atât de complexat şi de încuiat, încât singurele două momente în care îţi dai voie să concepi să fii dezbrăcat e când faci baie şi când te culci cu cineva. în primul caz, dacă nu faci baie cu slipul pe tine, cum erai obligat când erai mic, să nu carecumva să-ţi dai seama că eşti perfect normal, eşti gol şi stai cu lumina aprinsă. în al doilea caz, păstrezi de multe ori un obiect vestimentar pe tine să-ţi acopere ceea ce tu crezi că e o imperfecţiune fizică (aluniţe, cancere de piele, pilozităţi, grăsime. cicatricile sunt mişto, dacă nu-s de la arsuri), ca să nu mai vorbim că te bagi sub pătură şi închizi şi lumina, sau, ca să te prefaci că n-ai complexe, aprinzi o veioză difuză de la care ţi se pare că arăţi a om.
convenţiile astea sociale merită bătute cu lanţul. orice mamifer, pasăre, peşte, insectă şi alt organism sexuat care are chef de bumping uglies nu se-nveleşte în plante şi nu stă să facă atmosferă clar-obscură. they just do it. şi nu e o problemă de instinct de reproducere. delfinii şi maimuţele fac sex din plăcere (şi mai avem de descoperit!), dar nu se ascund în alge sau boscheţi şi nu aşteaptă să apună soarele şi să aprindă băştinaşii focuri în depărtare. la noi ajută chestiile astea: gets your mind in the right spot. fucking with the brain, the allegedly most erogenous organ in the human body. ăhă. sigur. o rasă de sapiosexuali, aia suntem. că sigur 99% din bunăciuni sunt toate cu iq-ul peste 130 şi studii superioare.
dar, de mii de ani, toţi ascultă de nişte indivizi deştepţi care au speculat perfect nevoia societăţii de a arăta bine, sau, măcar, de a nu arăta în ultimul hal. aşa că au pus totul într-un context strict, legal, ruşinos. până şi mie mi-au trebuit douăzeci şi ceva de ani să mă lămuresc. îmbrăcatul obligatoriu e una dintre puţinele idei asupra cărora religia şi politica laică s-au pus perfect de acord. pentru că e vorba de un scop comun şi extrem de profitabil, din toate punctele de vedere: exploatarea respectului de sine. ironic, respectul de sine (nu mândria, aia e altceva) e un animal bolnav care suferă de o meschinărie şi o pervertire la modul absolut. de multe ori e complet scăpat de sub control şi nici nu-ţi dai seama. aşa au luat naştere piţipoancele, spre exemplu: ţinut nemâncat cu anii, respectul lor de sine a rupt de mult lanţul şi a fugit turbat în lume.
paranteză de chemat respectul de sine acasă: fetelor. dacă un tip ajunge cu voi în situaţie de 1 la 1 şi e evident că vrea să se culce cu voi, nu-i pasă câtuşi de puţin de aluniţa voastră păroasă de sub breteaua de la sutien. nici de colăcelul de grăsime. nici de semnul din naştere de pe spate. nici de coşuri. nici de nasul vostru derivor. pur şi simplu e suficient de excitat şi de atras de voi (proporţiile variază de la caz la caz) încât să vă vrea acolo şi atunci. deci, dacă deja sunteţi urâte, nu fiţi şi tâmpite. singurele două motive valabile de refuz sunt: a) nu sunteţi atrase de el sau b) sunteţi împreună cu altcineva. evident, sunt nenumărate cazurile în care puteţi să treceţi şi peste motivele astea.
băieţii. ce-am zis mai sus e valabil şi pentru voi. închidem paranteza.
dar de asta cu "la mulţi ani" n-am vorbit încă.
sărbătoritul zilei de naştere e o idioţenie. am ajuns la concluzia asta cu câţiva ani în urmă, după ce am trecut printr-o viaţă de aniversări mici, mari, cu prieteni, cu colegi, cu sute, mii de oameni cărora le-am dat de băut din bani pe care mai bine i-aş fi băut eu. înţeleg perfect nevoia oamenilor de a se înconjura de oameni zâmbitori în ziua în care îşi dau seama că s-a mai dus un an pe copcă, şi care să te facă să te simţi bine. şi aţi văzut că sărbătoriţii îs, în general, de două feluri: ăia care plătesc pentru tot şi au grijă ca toată lumea să fie mulţumită şi ăia care se fac praştie înainte de petrecere şi după aia rup sticlele până cad laţi. înţeleg perfect şi aceste două categorii. motiv pentru care chiar iau parte la unele manifestări de acest gen.
dar eu am evoluat. de câţiva ani nu-mi mai serbez ziua. nu-mi foloseşte la nimic. cel mult, îmi iau câţiva oameni (cu) care mă înţeleg şi ne izolăm de restul lumii, dar asta nu se întâmplă doar de ziua mea, ci oricând mi se pune pata. vreţi să mă sărbătoriţi, să-mi transmiteţi cât de mult vă bucuraţi că exist în viaţa voastră? daţi-mi bani, băutură, mâncare, făceţi-mi cadouri folositoare, spre exemplu o drujbă, şi lăsaţi-mă-n pace. simplu. şi nu faceţi toate astea doar de ziua mea, ci în fiecare zi. că nici eu nu vă suport existenţa doar de ziua voastră, nu-i aşa?
şi mai uşor şi inutil e să spui "la mulţi ani". pe facebook, mai nou, că e gratis. nu consumi minute sau mesaje pe telefon şi nici bani pe cărţi poştale. acasă îţi plăteşti oricum faceboo.. ăă, netul, iar la serviciu lucrezi pentru un şef deschis la minte (adică tâmpit), ţi se permite să pierzi timpul pe net. şi, pentru că respectul tău de sine e mai important decât aniversarea bietului nefericit, bagi variante de ieşit în evidenţă, cu multe semne de exclamare şi smileyface-uri: "la mulţi ani fantastici", "la mulţi ani frumoşi", "la mulţi ani fabuloşi", de-ţi pui problema: ăia care au zis doar "la mulţi ani", ce-au vrut să spună? la mulţi ani urâţi, la mulţi ani terifianţi, la mulţi ani torturanţi, la mulţi ani nefericiţi? de ce-ar face una ca asta? mă urăsc, îmi vor răul? ia să le dau "like" ăstora care au băgat şi epitete, măcar acolo e clar. plus alte urări adiacente: "la mulţi ani frumoşi şi o viaţă plină de împliniri extraordinare!" - aş ucide pentru asemenea originalitate. şi mi-a amintit cineva şi de schija aia de "lma". "bpamt" e un răspuns bun. vine de la "ba p-a mă-tii". şi răcelile sunt de văzut tot acolo: pe care-l sare sărbătoritul la "like" şi la răspuns, ăla ori e un necunoscut, ori e cineva care a greşit grav în trecut.
facebook-ul e bun la ceva, să-ţi dea zilele de naştere ale oamenilor suficient de nesiguri pe ei de şi le-au lăsat publice. au ei, aşa, o mulţumire să strângă multe "la mulţi ani"-uri pe wall. ştii ce presupune să-ţi scrie cineva "la mulţi ani" pe facebook? un click, douăsprezece apăsări de taste şi încă un click. cam zece secunde. cam atât de important eşti.
eu nu zic "la mulţi ani". dacă văd că e ziua cuiva, în primul rând îmi aduc aminte că există. nu ştiu pe de rost decât datele de naştere ale părinţilor mei. apoi, dacă e cât de cât important pentru mine, ori sun, să văd că e sănătos omul, ori îi scriu ceva care chiar are o semnificaţie pentru el, ori îi pun o muzică, să aibă o coloană sonoră cât se uită la o coloană de mesaje identice. îmi ia ceva mai mult de zece secunde, ce-i drept, dar măcar nu fac umbră pământului degeaba. despre ziua mea, în general, îmi blochez plank-ul cu o săptămână înainte şi după. şi nu-mi las ziua pe net. am un prag destul de jos la ipocrizie.
"la mulţi ani" e varianta general acceptată de a-i spune unui om că ţi-ar plăcea să te duci la înmormântarea lui cât mai târziu, dar nu îndeajuns de târziu încât să inversaţi rolurile. şi e atât de bine înrădăcinată, încât i-au făcut şi cântece. la mine, spre exemplu, nu e nevoie de aşa ceva. eu sunt deja de acord să fiu nemuritor, aşa că toate urările îs la fel de superflue ca o căldare cu apă în sezonul musonic.
de fapt, ştiu. dacă vreţi să îmi aduceţi mulţumire în suflet, citiţi-mi posturile goi-puşcă. cu dovezi fotografice din partea fetelor. de la băieţi nu vreau nimic, nici nu-mi spuneţi despre asta. lăsaţi-mă să mă întreb.
în viaţă, am luat decizii catastrofale, dezastruoase, normale, bune, foarte bune, inteligente, excelente şi formidabile. dar nici o decizie nu se compară cu aia pe care am luat-o acum nişte ani, de a renunţa să mă mai duc în vama veche. "geniu" e puţin spus. ar trebui să am o statuie înaltă de opt metri, din ciment de nisip, care arată victorios spre bulgari, în timp ce o boxă ascunsă în pieptul statuii ar emite cântecul "go south", special revizuit de cei de la pet shop boys. ar trebui să mă aştept la oameni din toată ţara care să intre în cabina de vot duminică şi să deseneze cu pixul o căsuţă de vot separată pentru mine, pe care au să aplice ştampila de cel puţin două ori. ar trebui să îmi iau calul fermecat şi să trec în zbor pe deasupra plajei din vama veche, să plouă pe ea cu jăratecul pe care l-a mâncat înainte.
postul ăsta nu e despre geografie, ci, mai degrabă, despre antropologie. e de-a dreptul desuet să zic ce frumos era în vamă pe vremuri şi ce nasol e acum. e pe toate gardurile, blogurile, statusurile. ştim cu toţii. da, relieful e mişto. da, şi flora şi fauna erau mişto. da, un incendiu la scară sătească, având maximum de turişti, ar rezolva aproape totul. dar are şi napalmul mândria lui, şi nu-s suficienţi nemţi, japonezi şi coreeni în vamă încât să se justifice.
nu, postul ăsta e despre ce s-a întâmplat cu vama după ce s-a dus dracului. sfârşitul lumii a venit mai devreme în locul ăla, acum e ca un fel de vamă post-apocaliptică. oamenii de acolo sunt mutanţi şi se adaptează conform mediului înconjurător. şi mediul înconjurător se schimbă de la an la an, în funcţie de cum bat radiaţiile de la cherhana la corsar şi înapoi.
pentru că acum nu mai e chiar atât de mişto să te duci de 1 mai la vama veche, cu toţi distruşii care bagă în ei alcool şi droguri încât nu mai simt frigul şi pică laţi în turnul de salvamar, ci mergi de 1 iunie! e mai cald, vin mai mulţi colegi de cubicle, poţi să-ţi bagi picioarele în apă fără să ţi se taie gleznele de frig şi să zâmbeşti ca o cârjă vânătă spre instagram, saltelele de şezlong nu mai miros atât de tare a mucegai şi e posibil ca şaormele să fie chiar cu materiale proaspete, de maximum o lună, nu ţinute în frigidere peste toamnă/iarnă/primăvară.
anul trecut, în mijlocul verii, mergeam la bulgari în maşină cu răzvan şi alice, altminteri nişte oameni mizantropi, sceptici, inteligenţi, citiţi. era sâmbătă, vreo zece seara şi tocmai intram în vama veche, cu intenţie de traversare. nu ştiu ce i-a apucat, dar m-au rugat să facem un tur, să stăm puţin, să bem o bere, ceva. i reluctantly agreed. am făcut stânga. a urmat aproape o oră de blocaj în trafic, piţipoance mizere atârnate de burtoşi importanţi sau slăbănogi crispaţi, poliţişti şi jandarmi torpizi, deluşoare de gunoaie aproape plutind prin bălţile de jumătate de hectar de pe strada aia principală de la plajă, cel puţin şase locuri cu muzică diferită şi proastă în urechile tale în orice moment, miros de alge, şaormă, scoici, porumb fiert - fie ele proaspete sau putrede. "oprim pe undeva?" am întrebat, ca un diavol. cu ochii mari, alice mi-a răspuns: "nu. hai să mergem." a urmat imediat vocea stinsă a lui răzvan: "când ieşim la stradă, opreşte, te rog, să-mi iau ţigări."
dar voi duceţi-vă în vama veche. sper să mergeţi din ce în ce mai mulţi. toţi. sper să nu mergeţi la bulgari, să nu mergeţi nici prin alte părţi de la noi. să staţi în vama veche. să vă mutaţi acolo. să vă înmulţiţi acolo şi să vă legaţi copiii şi nepoţii de glie. pentru că preţurile de acolo vor creşte, iar în restul litoralului vor scădea. şi, când au să instaleze bancomate pe plajă şi fiecare cazan de porumb fiert şi tarabă de mărgele şi cercei handmade are să aibă credit card pos, când "bibi" şi "şoni" au să fuzioneze în "şobi", lămurind astfel o dată pentru totdeauna provenienţa cărnii din meniu, când aveţi să vă instalaţi pe dune de filtre, peturi, sticle şi şerveţele cu un cort pe care l-aţi făcut ferfeniţă cu lama de acasă, să zică hoţii că deja sunteţi călcaţi, când afişele au să spună: "concert extraordinar şi incendiar bălesko!", pentru că andreea bălan şi anna lesko se vor fi unit până atunci, când puya, iris, voltaj şi vama au să intre pe scenă la stufstock umăr la umăr, pe biciclete pliabile, când ţapinarii vor aplauda din public, când însuşi bono are să stea turceşte la stuf şi are să cânte bolero-ul lui ravel, şi, în sfârşit, când are să se deschidă primul mall din vama veche (apocalipsa mutanţilor), ei bine, atunci eu, de pe o plajă pustie şi curată, tolănit pe marginea cosmosului şi privind în acelaşi timp asfinţitul, răsăritul, miezul zilei şi stelele, am să mai iau o gură de mastică îngheţată, iar Николета are să se mai ducă după o sticlă, legănându-şi şoldurile şi zâmbind doar pentru mine.
a, şi încă un lucru: nu vă mai apropiaţi de 2 mai, că vă omor pe toţi.
acum ceva luni, înainte să ies complet din cercul lărgit de comentatori de pe daily cotcodac, julius mă rugase să scriu un manual de trolling. îl scrisesem. n-a fost niciodată publicat. l-am recitit azi-dimineaţă şi mi-am dat seama că mi-am pierdut timpul scriindu-l exact aşa cum mi-aş pierde timpul intrând în politică. prin urmare, i-am tras manualului un "shift+delete" în freză de n-a avut aer.
erau mai multe idei acolo, amintesc doar două: "troll" şi "hater" sunt două lucruri distincte. a troll doesn't hate, hatred is petty and it merely brings the one who hates to the level of the object of hatred. şi asta mă aduce la al doilea lucru: un troll e deasupra subiectului, autorului şi celorlalţi comentatori. trollingul e din plăcere, din umor, din artă; sentimentele nu-s pentru subiect, ci pentru acţiune.
paranteză de exemple. un exemplar de troll pursânge care joacă în campionatul naţional (cam de unul singur) este sergiu vasile, utopiabalcanica.net. (tot aşa, doar că vorbim de campionatul mondial, este david thorne, 27bslash6.com.) în rest - jale. radu alexandru (piticigratis.com) e hater între hateri, dar pritoceşte suficient de îndelungat şi temeinic verbul încât să iasă bine-şi-aproape-natural-şi-original. a-listerii sunt toţi hateri. arhi, piticu, zoso, visurât (io le zic "careul de arşi"), ciubotaru etc.; nu tre' să faci analiza psihologică a haterului român să-ţi dai seama de asta (deşi ar fi aproape interesant un studiu de caz), orice om cu o brumă de înţelegere şi care n-a fost crescut de marmote vede urmele de dinţi, gheare şi coate de pe blogurile lor. de altfel, pe blogurile sateliţilor şi comentatorilor acestora încă sunt de observat dinţii şi ghearele, înfigându-se năpârcos în glezne mai fără fasoane şi mai din fundul grădinii. hatingul e valabil şi pentru ăia care-s în business adevărat de blogging, doar că ăia o fac cu avalanşe de smileyfaces, hashtags şi campanii. toate astea le dau dulceaga măsură ipocrită a formelor prin care se pun la adăpost de amara lume a fondului. dar munca-i muncă şi nu e de judecat, ci doar de observat. altfel, de vreo două-trei săptămâni mi-a pătruns o informaţie în creier, că există chestia aia cu colegii.cc. am intrat acolo, am scris un comentariu şi m-am dat oleacă pe site. părerea mea e că toţi oamenii ăia de scriu acolo o fac la modul personal, pe vendete şi pe plătit poliţe. pure-bred haters. by the way, cum îmi dau seama că eşti hater şi că ai hateri împrejur: lumea încetează să mai intre pe blogul tău pentru ce scrii tu, ci mai degrabă pentru comentarii. it's prone to happen, birds of a feather flock together. şi gata cu paranteza.
blogul ăsta există de prin 2005. l-am început pe un forum (acum oale şi ulcele, exact ca masa rotundă) şi, pentru a avea control deplin, l-am transportat aici. pe forum închisesem comentariile. neexistând facebook-ul pe vremea aia, să-şi descopere sclipirile frivole, oamenii aveau suficient argument vâscos încât să cioplească amarnic din bardă o biserică de obiecte de lemn pe un bolovan profund subiectiv.
la început, aici am lăsat liber la comentarii. silly person. n-am ţinut seama de un singur lucru: panta definitivă a omului de a ajunge să spună tâmpenii. e mai comod să vezi cum, dacă ţi se apreciază inteligenţa, ajungi să ţi se suporte şi tembelismul. şi, cum pentru ultimul nu trebuie să faci mari eforturi, îl bagi la înaintare. pe lângă asta, fiind un blog vechi şi adunând un oareşce trafic, am (avut) o grămadă de spam în comentarii. la început, fiind mai greenhorn, n-am ştiut cum să le blochez şi preferam să sisifesc, ştergându-le unul câte unul. după care m-am uitat aşa, per total, la mi-am băgat picioarele şi, pentru o bună bucată de vreme, am închis complet comentariile. şi a fost bine.
dar mai binele e duşmanul binelui, aşa că le-am deschis la loc, cu moderare la sânge. că doar nu v-aţi tâmpit toţi, doar nu sunteţi toţi spammeri, doar mai aveţi şi sclipiri, doar îs nenumărate nuanţe de cenuşiu, doar nu există numai alb şi negru.
unele lucruri îmi ies bine din prima, pentru altele funcţionează străvechea metodă de trial and error. aşa şi aici: din aproape-n aproape, înţeleg cum devine cazul cu toate comentariile astea şi înţeleg şi cum mizantropia e un lucru absolut justificat. nu-mi place tabietul forţat de a şterge (aproape) în fiecare săptămână zeci de spamuri şi de comentarii cretine din moderare. deci, ducă-se. de azi, comentariile rămân închise. cine are să-mi spună ceva, ştie cum dă de mine.
1. deci, reclama aia cât blocul, din care jumătate e un cap de vacă mov, pozat de aproape, frontal, calm-încruntat, cu coarnele pornind şi ieşind din imagine, şi care te priveşte drept între ochi; iar pe ailantă jumătate scrie: "Îndrăzneşte s-o primeşti pe Milka în viaţa ta!", cred că trezeşte coşmaruri în copii şi adulţi deopotrivă.
2. în decurs de 500 de metri, am claxonat (scurt, ca un vârf de ac) doi ameţiţi la volan şi am oftat ostentativ, a deranj, cu geamul deschis, înspre o duduie blondă care se hotărâse la mersul în răspăr pe şosea, fix în curba vieţii din intersecţie. zici că nici n-am fost în bucureşti în ultima vreme. dar nu ăsta e highlight-ul, ci faptul că, după ce l-am claxonat pe unul dintre ameţiţi, care îmi tăiase faţa de-a-mproastelea, ăla a tras pe dreapta, a încetinit, m-a lăsat să trec şi a intrat cuminte în spatele meu.
3. cred c-ar trebui să aerisesc mai des pe-acasă. e praf sedativ peste tot, de vreo două săptămâni pic retezat de fiecare dată când ajung. noroc că n-ajung prea des, sunt ferit de pericolul recuperării de somn.
